Drept si prin urmare are un spatiu propriu: wonderworld.ro . De urmarit, pentru ca planurile pentru el sunt mari.

Si o poza cu gaza blogosferica

Ei, iaca: astazi, Radu a implinit 4 luni (multumesc, multumesc; ceea ce va doresc si voua ). Ce s-a mai intamplat in tipul asta? Pai, in primul rand, botezul.

De ce “in primul rand” nu-mi dau prea bine seama. Iar little macho, nici atat! Adica: mai intai esti chinuit pentru a fi imbracat trendy&cool. Apoi esti chinuit pentru a fi dus, impreuna cu niste oameni, intr-o biserica.

Ca dupa aia sa fi chinuit iar pentru a fi dezbracat si varat in apa pentru ca un domn – cu barba, cum altfel?! – sa te unga cu ulei prin locurile cele mai neasteptate. In fine, am facut-o si pe asta. Iar daca mai tarziu va avea chef sa afle care e Taina, e liber sa o faca.

Ce sa va spun? Luna acesta Radu a inceput sa rada in hohote. Si a scapat de colici. Si a inceput sa se uite cu mai multa atentie spre lume. Pe scurt, e un intreg spectacol.

Acum, sa fim bine intelesi: nu fac parte dintre aceia care cred ca “implinirea ne-o gasim prin spirit” si alte tampenii de genul asta, numai bune pentru telenovele si carti dedicate “gospodareselor”. Ba, mai mult: fiind o persoana care pretuieste cum se cuvine iesirea la un concert sau vremea petrecuta prin vreun lacas in care se bea bere, realizez, nu fara nostalgii, ca intre timpul de munca si timpul pe care ar trebui sa-l petrec cu Radu, ziua e, intotdeauna, prea scurta. Si, de multe ori, istovitoare.

Cu toate acestea tot ce pot sa spun este ca, atunci cand il vad ca zambeste, nimic altceva nu mai conteaza: nici probleme de job, nici oboseala, nici eventualele suparari. Asa cum, atunci cand plange, orice alt trece pe plan secund, de parca s-ar petrece in alta lume.

Ei, iar acestea fiind spuse, iata ceea ce v-am promis: Radu Tudor. The Movie. De fapt, doar cateva secvente din el.

Secventa 1: in care Radu se pregateste sa spuna “tata”

Secventa 2: in care lui Radu i se pun intrebari existentiale

Secventa 3: in care Radu este ocupat cu experimente stiintifice

Secventa 4: in care Radu se intreaba cum o duce U. Craiova

Secventa 5: in care Radu s-a prins ce e cu Playboy si cu Iepurasul

Pe luna viitoare!

Sunt atat de multe lucruri de povestit in aceasta luna incat zau daca stiu cu ce sa incep. Poate cu ultima discutie – sa fie Radu o papusa sau un little macho? Aici exista divergente. In rest toata lumea este de acord cu urmatoarele – gaza, galusca, gaoace, pitulice, vasile, dom’ primar, spiridus, cheliuta. Mai putin buldogel pe care il detest din toata inima. Nu meriti sa fii numit asa chiar daca balesti.

In aceasta luna am fost la munte, la bucuresti, la mare si apoi iar la bucuresti. Cel mai mult ne-a placut ghiciti unde

Vantul a fost un pic deranjant. Si nici cu soarele prea puternic nu ne impacam foarte bine. Mai ales cand unii au prea multe idei.

Aventuri am avut cat cuprinde. Am cunoscut un pitic.

Am fost la nunta. Casual.

In jurul nostru s-au inmultit girafele.

Si am invatat sa dansam pe muzica proasta.

Papusa sau little macho?

Salut! Numele meu este Radu Tudor. Dar cred ca stiti asta deja. Daca nu stiti, nu e nicio suparare. O sa aflati curand. Pentru ca, tocmai am cucerit lumea.
Acestea fiind spuse, haideti sa va povestesc.

Lumea este foarte diferita. Atat de diferita incat nici macar nu are aceeasi marime. Uneori e aproape cat un patut. Ok, ok, rectific: uneori este aproape cat un patut pus intr-o camera.
(In paranteza fie spus: v-am spus ca sunt un mare ecologist? Trust me: plastic is not good! Intrebati orice alt bebelont – suzeta sau “the real thing”? – si va veti convinge.)

Alteori, lumea este mai mare. Atat de mare incat obosesti sa o privesti. Si incepi sa casti. Si sa casti… Si sa explici celor din jur ca, gata, ti s-a facut foame.
Observatie personala: lumea este cu atat mai mare cu cat este mai verde. Nu v-am spus eu ca sunt un mare ecologist?

In lume se intampla o multime de lucruri. Despre unele dintre ele poti citi pe internet. Daca nu ti-e foame. Si somn. Si daca vrei neaparat.
Personal, cred ca o parte dintre lucrurile care se spun pe internet trebuie tratate cu indiferenta. Si cu parere de rau ca ai pampersii pe tine…

In lume, sunt o multime de oameni care se lauda ca seamana cu tine. Tipul asta, de pilda: este tatal meu, are o privire inteligenta si, in general, este simpatic (mai ales cand ma plimba in brate). Spune mereu ca semanam. Ok, fie!

Din pacate, tatal meu este incomplet. Jur ca nu l-am stricat eu: asa m-am procopsit cu el! Cum incomplet? Pur si simplu nu este dotat cu surse de hrana. Va zic sigur: in doua luni am tot avut timp sa ma conving. Priviti!

Cu toate acestea, l-am lasat sa scrie acest post. Dupa dictare, evident. De ce l-a scris el si nu eu? Pentru ca eu abia am implinit astazi doua luni, duh!!!
Moment in care, va repet: ma numesc Radu Tudor si tocmai am cucerit lumea.
Pe curand!

Sorin Tudor a absolvit liceul in Dr. Turnu-Severin, a scris o carte de povesti – “Rila-Iepurila si tara din oglinda” – si, in momentele de plictiseala, sustine ca este dinamovist. Din 2010 este tatal lui Radu. Full time.

Cand l-am numit asa nu am gresit – Radu este hotarat sa bata toate recordurile si sa creasca intr-o saptamana cat altii in sapte. Acum, la o luna, a acumulat doua kilograme raspandite sub forma de colacei sugrumati pe la toate incheieturile. A facut niste falcute de popey si la barbie cu greu isi fac loc cele trei straturi de gusite.

Toate acestea sunt intretinute prin mancare ceruta intai scancit, apoi impacientat o data la doua ore. Doar somnul de trei ore, pasare rara, care nu stim inca de ce anume este influentata, sa intrerupa acest ritm. Ce bine ca citesc in carti ca de acum este momentul sa doarma toata noaptea, cu numai o trezire! Desigur, noi ne continuam ritmul nostru, dar gandul ca se va intampla asta candva ne da fiori de placere. E adevarat, bebelusii care la o luna invatau sa se trezeasca numai o data noaptea erau niste bebelusi comunisti, care stiau ca parintii lor sunt ocupati ca sa le construiasca un viitor de aur. Sa speram ca Radu nu se va dovedi inca de la varsta asta a fi un capitalist rapace care suge tot ce prinde. Si va invata si el ca nu se mananca de 4 ori pe noapte.

Cea mai mare mare realizare pana acum este descoperirea ca daca te tragi bine-bine de par, apuci si nu mai lasi, te poti face singur sa plangi. Distractie cu care Radu mai intrerupe monotonia somn-masa de cateva zile. Si de atunci eu ma tot uit la pletele bebelusilor mai mari, cam pe la 3 luni, pe care ii intalnim in parc. Marea lor majoritate sunt aproape cheli. Si aici urmeaza multe semne de intrebare: ???????????????????

Tot la capitolul realizari trecem si mutritele pe care le face. Fara scop precis. Dar care i-au adus cateva noi apelative. Exista mutrita de “O”, cu buzele tuguiate si ochii mirati. Cand o face il numim micul dragon. Mai este si fata de Vasile, cand este murdar tot de lapte pe fata si i se vad cele 3 gusite. Are si fata de calut, atunci cand este suparat, insa nu foarte convins si doar scoate un he –he –hehehe. Uneori este si gaza, atunci cand se incordeaza foarte tare ca si cum tocmai ce s-a hotarat ca atat ne-a suportat, se ridica si pleaca.

In ce priveste programul nostru este extrem de incarcat. Avem doua spalari pe zi cu apa fiarta si apoi racita. Si doua plimbari in parc. Si ne schimbam fara numar, fara numar. Daca la asta mai adaugam spalat si calcat haine, facut curat, mancare si ingrijirea propriei persoane rezulta ca ramane o gluma buna intentia mea de a lucra 4 ore pe zi. Sunt zile in care e bine daca reusesc sa mananc ceva pana la ora 2. Si am de ales intre mai multe lucruri fara de care chiar nu se poate. Sau se poate? Pana acum mancarea a primat inaintea somnului si dusului. Fomista si eu, ca si bebelontul. Strategia adoptata pentru supravietuire este – odata si-odata se va termina. Desi mi s-a spus ca e una gresita. Dar eu cred ce spune lumea prin parc cand se baga in seama – ce copil dragut, lasati, ca o sa se termine.

In general insa, stiu bine ca nu am de ce sa zic ca bebelontul ar fi dificil. Prima oara l-am auzit plangand la doua saptamani. De ne-am speriat asa de tare incat am pus mana pe telefon la 12 noaptea ca sa-i spun mamei ca am stricat copilul. Si avem doar unul! Din fericire nu a raspuns, ca altfel nu stiu cat ar fi apreciat umorul situatiei. Si parca nici colicele nu sunt asa de rele. O criza la cateva zile este ca si cum nu ar exista defel.

Dar totusi timpul trece asa de greu! De abia astept sa fie un pic mai mare, sa stea in fundulet si sa putem comunica mai mult decat un “O”

Aici are o zi. Este infasat de nu intelegeam nimic din el. Oricum, in perioada respectiva nu intelegeam nimic. Punct.

Trecem repede peste perioada cu spitalul. Si ajungem acasa. Unde mama intelege sa ia situatia in maini.

Poza de mai sus este pentru curiosi. Dupa care mama, extrem de mandra de ea a inceput sa-i prezinte dezastrul de la mine din dulap si l-a invatat sa nu faca asemeni noua.

Bebelontul ar mai fi stat sa discute diverse aspecte estetice dar a fost rapus de oboseala si a luat pozitia broasca. Ceea ce inseamna ca o ora – doua putem face ce dorim.

Dupa care e musai sa il hranim playboy style. Deci daca ar fi sa pozez vreodata pentru revista cu pricina acum ar fi momentul. Asta nu va mai arat, dar wow, ca sa zic asa.

Daca nu doarme si nu mananca atunci Radu e prin parc cu sapca pe o ureche plangandu-se ca sunt prea multe carucioare si mamicile arata cam rau. Unde sunt fetele de alta data?

In rest, toate bune si frumoase. Mai multe detalii pe site in zilele urmatoare. Chiar, cum sa numesc rubrica?

Pana una alta sa va arat poze din viitoarea camera a brotacului. Pe care Nadia a facut-o foarte frumoasa. Apelati cu incredere daca vreti si voi.

Update: piticul Radu este programat sa soseasca pe la noi in data de 21. Adica zodia gemeni, pentru ca toata lumea se arata interesata de asta. Ceea ce am citit pe un site ca ar fi “Ziua incantarii lumesti” (mda, deci presimt ca numai cu facaletul o sa alerg dupa el sa il potolesc).

Dar parca nici tipologiile acestea nu sunt atat de diferite. Iei cantaretul funky care apare pe youtube si vezi ca are exact aceeasi expresie cu liceanul tocmai picat de la tara pentru prima oara in oras de capul lui. Se imbraca la fel. Au acceasi impresie de smecher care a pus stapanire pe lume. Unul are toale originale si altul facute in China. Identice. Si expresia ambilor o vezi mai tarziu si pe fata unei politiciene care explica la cine stie ce conferinta care ar trebui sa fie rolul femeilor in societate.

Si pentru toate aceste asemanari nu cred ca putem da vina nici pe comunism. Si nici pe televizorul care ne educa sa fim toti la fel. Ba nici chiar pe globalizarea care s-a pravalit peste noi. Putem da vina numai pe lene. Ne imbracam la fel, ne miscam la fel, vorbim la fel si uram la fel pentru ca ne este lene sa descoperim ceea ce ar fi propriu. Ce si-au batut altii capul sa zica si a gasit cativa adepti ne va gasi musai si pe noi. Daca toti tipa si injura o facem si noi. Daca stau cu fetele in pamant si nu au nicio expresie asa vom fi si noi.

Pana la urma o expresie proprie necesita o gandire proprie. Sau o experienta diferita. Sau atentie data unei mosteniri culturale. In general necesita cateva idei care nu raman la nivel declarativ, ci prind contur in lumea inconjuratoare. Si necesita si o oarecare hotarare. Tu esti acest lucru si nu un altul, oricat ar parea el de stralucitor si usor de atins. Sunt toti la fel pentru ca pentru o identitate iti trebuie ceva curaj si constanta. Si noi nu le avem.

Iar in plus, a fi diferit este cumva si rau. Prilej de multe atacuri si discutii. De la batranici catre pusti de liceu, de la iubitori de animale catre ahtiati dupa cluburi, de la intelectuali catre pustoaice in roz iubitoare de mall. Toti ar vrea ca ceilalti sa fie exact ca si ei in loc sa se bucure ca exista chiar si aceasta diversitate minima. Si ii ataca virulent de cate ori si in toate modurile posibile. Oricine nu este ca tine e ‘vrajitoarea’ ce trebuie sa fie arsa pe rug. Nu se poate sa fi uitat atacurile contra pitzi de acum un an sau doi. Toata lumea o facea.

Ei bine, lipsa acestei uniformizari este cea care te izbeste de cate ori iesi din tara. Sau te uiti pe un blog colectiv din strainatate. Acolo jucatorii de polo nu seamana cu medicii si nici detinatorii de restaurante cu jurnalistii. Au o atitudine si un intreg background care le sustine identitatea. Fara ostentatie si fara agresivitate.

Ma intreb in cati ani se va produce si la noi o asemenea schimbare de mentalitate. Si daca se va produce vreodata. Sau trebuie in continuare sa incercam sa ne amestecam cat mai mul in peisaj daca vrem sa nu avem dificultati in mentinerea intacta a propriei persoane.

Da, stiu, nu cunostintele ne lipsesc. Ci atitudinea, care trebuie sa fie pozitiva, invingatoare si asidua asemeni picaturii chinezesti ca sa functioneze. Iar sustinatorii motivatiei noastre promit sa ne dea asta. Sa ne transforme in robotei multumiti. Totul este sa uitam ce ne trecea prin cap inainte sa luam contact cu ei. Si sa repetam numai cateva fraze care, garantat, ne vor face bine. Numai sa nu le punem la indoiala. Totul se face pe baza de credinta.

Si aici ajungem la partea enervanta a motivationalilor – ce urmaresc ei sa infiinteze este o noua religie. Bine, la o scara mai micuta. Fiindca, evident, daca si-ar propune ceva atat de maret e posibil sa dea gres si asta sa ii faca ceva mai putin fericiti. Doamne sfinte! Mecanismul este exact acelasi – crede si te vei mantui. Cu scopul pragmatic insa de a castiga cate putin de la cat mai multi. E un job, nu se pretind mesia.

Nu ma indoiesc ca atitudinea potrivita ca sa iti fie mai bine se invata. Toti patim asta de cand ne-am nascut. Altfel nu am avea nicio sansa sa traim intr-o societate. Dar se invata in timp. Si prin foarte multe exemple. Ganditi-va numai la cati ani de scoala ati facut. Cate lucruri ati incercat pana ati nimerit peste cele care pentru voi functioneaza bine. Ca sa nu mai spun despre cate momente ati avut in care desi erati in plin avant si credeati ca ceva merge bine lucrurile au luat la un moment dat o turnura nu chiar fericita.

Deci nu mesajul ma deranjeaza neaparat. Ci metoda. Si cred ca ea nu prinde decat la oameni care sunt deja setati pe acest mod motivational de gandire si tot ce cauta este inca o metafora in care sa isi imbrace propriile ganduri. Cam asa cum daca suntem rockeri cautam inca o melodie noua care sa ne transmita universul deja cunoscut. Cautam confirmarea. Nici gand de schimbare.

In final un raspuns delicios si atat de reprezentativ pentru tagma motivationalilor

“Care este scopul tău în viaţă?
Voi schimba lumea, ştiu cum şi ştiu când. Voi aduce prosperitate în viaţa fiecărui om. Procesul este la fel de simplu ca cel al dispariţiei anumitor boli: părea imposibilă eradicarea anumitor boli până în momentul când s-a inventat un vaccin (poliomelita, de exemplu) sau un medicament (penicilina). La fel şi cu sărăcia: din momentul în care se descoperă antidotul în 50-100 de ani va fi o vagă amintire istorică, cum este acum ciuma bubonică.“

De aici.

E adevarat ca am avut o oarecare strangere de inima cand m-am gandit la asta. Pentru ca am luat o decizie asa, fara nicio baza reala. Mi se pare greu de crezut ca intelegi ce inseamna sa te ocupi de un bebelus pana nu o faci efectiv. Si parca si vedeam lumea cum o sa ma arate cu degetul si o sa ma invinuiasca pentru ca ma gandesc la cai verzi pe pereti in loc sa imi asum responsabilitatea si sa mai pun cariera pe hold pentru o perioada.

Dar dupa cum ziceam, ultimele discutii au aratat ca ohohoho… nici nu banuiam eu de ce anume pot fi invinuita de unii si de altii. Cateva argumente chiar m-au umplut de uimire. Altele m-au facut sa imi iau 120 de foi de hartie alba ca sa imi cer scuze celor pe care i-am neindreptatit cu decizia mea de a avea un copil. Ar trebui sa imi fie rusine asa:

Ca nu pricep ca daca sunt mama devin o maimuta. Si pretind aiurea ca nu poti trai fara ceea ce acum mi se pare indispensabil. Ca doar bunicii nostri nu au avut electricitate. La o adica daca situatia o cere sa ma duc la tara sa cresc rosii.

Ca nu pricep ca dintr-o persoana am devenit o povara. Care acum este aruncata de la unii la altii
-    La parinti, care trebuie sa se transforme 12 din 24 in bone neplatite
-    La companie, care trebuie sa ma plateasca 4 luni de zile desi eu sunt plecata (obligat-fortat si nu in urma unei negocieri dintre parti)
-    La colegi, care muncesc mai mult, ca deh, lucrurile trebuie sa mearga si firma sa produca, ca nu e casa de intrajutorare
-    La tatal copilului, care nu mai are de intretinut o persoana, ci 3, sau mai multe, daca nu a fost prea atent
-    La intreaga natiune care plateste dari la stat, dari care imi vin mie, cea care o frec pe acasa.

Ce conteaza ca am platit si eu impozite? Sau ca am muncit ore suplimentare fara sa pretind vreo compensatie financiara. Faptele sunt fapte, atata timp cat nu mai pot contribui trebuie sa ma simt cu musca pe caciula.

Sa imi fie rusine ca nu am planificat cum trebuia aceasta situatie. In fond ce mi-ar fi fost asa de complicat sa pun bani deoparte ca sa ne intretinem eu si copilul urmatorii 7 ani fara a mai apela la nimeni? In 10 ani fara prea mare stres lucrurile s-ar fi rezolvat. Nu stiu la ce mi-o fi fost capul la 20 de ani.

Oricum, ar trebui sa fiu mandra pentru ca sunt o eroina care contribuie la viitorul tarii. Adica copilul meu va va plati voua pensiile, da? Si promit ca il fac intelectual, asa ca nu mai comentati.

Si au mai fost multe alte aberatii. Daca stai sa citesti ce are de spus o populatie traita la limita saraciei te iei cu mainile de cap.