Suntem niste oameni rai carora nu le pasa

Spune Lamaie suparata fiindca traim intr-o societate in care fiecare pune binele propriu pe primul loc, iar fata de altceva nu avem decat barbarie sau in cel mai bun caz indiferenta. Fata de cainii vagabonzi care isi ranjesc coltii la noi si le raspundem cu amenintari in barba, fata de pustanii care nu au nimic in cap si exprima asta intr-o limba inexistenta, fata de politicienii care in timp ce fura imi arata obrazul ca nu ma implic in bunul mers al tarii, fata de sistemul sanitar criminal, fata de …. lista este, asa cum banuiti, infinita.

Moment in care devin cam iritata fiindca haosul este mult prea mare si daca ar fi sa ma implic personal in toate cauzele care merita, chiar si numai pentru a ma informa, nu mi-ar mai ajunge timpul sa fac nimic altceva.

Drept pentru care, parerea mea este ca lucrurile se pun gresit. Nu poti la modul realist sa te astepti ca toata lumea sa fie interesata de lucrurile pe care tu vrei sa le imbunatatesti. Eu as fi multumita daca fiecare persoana ar incerca sa imbunatateasca ceva macar intr-un singur domeniu. Adica altceva decat sa se uite si sa se lamenteze ca vai nu se poate. Si as fi mai mult decat fericita daca acesti oameni stresati de aceleasi lucruri ar gasi o modalitate de a lucra impreuna. Aceasta fiind singura sansa ca rezultatele sa fie cat de cat vizibile.

Numai ca la noi aceasta idee de activism este inexistenta. Suntem niste insulite plangacioase de care se trage in toate partile incat nu ne mai apucam de nimic. Nu ne plac locurile din jur si nici oamenii care ne inconjoara, dar nu facem nimic. Nici macar lucrul pentru care suntem platiti nu il facem prea bine, fiindca ne este cam lehamite.

Eu nu as merge atat de departe incat sa spun ca suntem niste oameni rai, sau mai exact inraiti de un sistem ticalosit, ca tot ne dam in vant dupa o limba de lemn. Mie mi se pare ca lucrurile se pot schimba daca ai rabdare si incepi tu primul sa faci ceva ca sa dai exemplu. Astfel de atitudini se pot propaga si din aproape in aproape, chit ca implica ceva mai mult timp. Nu trebuie neaparat sa vina de sus in jos.

Despre aceste lucruri si multe altele vom vorbi diseara la a 2-a intalnire Hotcity Live. Unde avem invitate persoane ce au depasit stadiul lamentarilor. Si vin sa ne explice si noua in ce mod schimbarile sunt posibile. Cum gasesti voluntarii, cum gasesti banii necesari. Si cum faci ca mesajul tau sa ajunga la cat mai multa lume. Este vorba despre Tara Duveanu care a initiat Soup Night, Dan Dumitrescu de la civika.ro, Adrian Ciubotaru cu lecturi urbane si Bogdan Theodor Olteanu de la Millenium Communications.

Este o intalnire informala si va asteptam pe toti cei interesati sa discute despre cum se produc schimbarile. Are loc la Verde Cafe incepand cu orele 19.

Tu ce anume ai vrea sa imbunatatesti?

Sunt toanta. Si asta imi ocupa tot timpul

Sunt o fiinta gingasa, care se gandeste mult la dragoste. Cel mai important lucru din univers. Cel pentru care merita sa mori. Si sa traiesti in acelasi timp. Numai cand aud cuvantul dragoste sufletul imi vibreaza asa, ca un tremurici. Si ma albesc pana in varful degetelor, ca apoi sa ma inrosesc instant.

De iubit poate oricine. Dar de iubit cu adevarat numai unii. Aceia care inteleg ca in dragoste este mult plans. Si suferinta. Si totusi nu renunta. Ca sa iubesti iti trebuie caracter. De piatra, nu din asta facut din aluat de profitor. Nu este nimic deosebit sa iubesti pe cineva frumos, destept, inteligent, care se comporta exact cum iti place, cu simtul umorului si a pantofilor si cu ochii pe oportunitati.

Oricine poate iubi asa ceva. Important este insa sa nu fi superficial. Si sa iubesti pe cineva care mai si minte. I se intampla si sa te trateze urat. Si sa uite de tine. Important este sa nu cedezi, fiindca iubirea invinge la final. Ok, poti sa plangi seara de sa se ude plapuma. Si poti si sa faci un pic de scandal in timp ce blugii sunt deja descheiati ca el sa nu aiba prea multe probleme cu sexul de impacare. Important insa, orice ar fi, este sa iubesti. Iti e tie rau acum, cum am izbucnit eu in hohote in plin mall. Dar scopul nobil merita.

Merita. Merita? O merita oare? Eu sunt gata sa dau totul. Sa nu ma gandesc toata ziua decat la el. Chit ca asta inseamna sa nu mai ajung sa stiu limba romana. Sau sa am vreun serviciu mai de doamne ajuta. Sau sa ma mut de la blocul asta confort 3. Nu ma fac pe mine chestiile materiale. Ci numai cele spirituale. Dar o merita el iubirea mea atat de profunda? Ca uite, parca ma gandesc si la altcineva. Un baiat care ma face sa zambesc. Si care ar putea fi iubit cu la fel de multa patima.

Si acum ce sa fac, sunt cam confuza, pe cine sa iubesc? Pentru ca eu vreau iubirea suprema.

Sau mai exact:

sal las sau sa raman cu el

buna;am prieten sunt cu el de 2 si 2 luni la inceput simtiam cal iubesc ori ce imi spunea numi era greu sa o fac pt el dar acu cate o data paca nu mai suport nici sa ma atiga mai ales cand vine momentul sa facem dragoste ne certam mereu pe tema asta numi place sa fac sau poate imi place dar nu simt nimik cu el mama gandit de multe ori sal las dar parca se rupe ceva in mine cand ma gandesc ca o sa trebuiasca sa stau fara el cu toatas ca ne certam mereu cand fac cu el drag.ma gandesc la un baiat care lam intalnit pe net dar nu e nimik intre mine si el doar amici el nu simte nimik pt mine cred dar nu stiu daca eu pt el simt ceva mereu ma gandesc la iel sunt foarte confunda as sta cu el si nu as sta cu prietenul as pleca in tara ca el ie spaniol si nu as pleca imi face toate poftele nu am probleme merg cand vreau in tara de asta nu ma plang dar dar nu stiu bdaca il iubesc daca o sa pot rezista tot timpul cu iel iel asculta mult de familia lui niciodata nu se sfatuieste cu mine si stam in aceias casa singurei dar mereu suna si intreaba pe alui va rog datimi un sfat nu stiu ce sa fac`pe o parte cred ca sunt si tanara am 18 anii va rog datimi un sfat multumesc

Badaranul are mereu castig de cauza

Inchipuiti-va ca sunteti undeva in public. Hai sa zicem ca in mall, pentru ca acolo se strang mase mari de oameni care nu au ce face cu viata lor. Si cineva incepe sa tipe de sa se auda pana in standul cu benzi de casetofon aratandu-va cu degetul. Iar cuvintele sunt printre cele mai alese. Dintre cele pe care nu le puteti auzi decat in engleza fara sa rositi.

Ce veti face atunci? Cel mai probabil va veti dori sa se crape vreun coltisor de gresie ca sa va lase sa va strecurati afara din incapere. Sau sa vina Superman sa se invarta de doua ori deasupra capului vostru dand timpul inapoi astfel incat sa luati la un moment dat o alta decizie. Si sa fiti in alta parte. Numai in locul cu pricina nu.

Putin probabil sa va incruntati spranceana, sa va umflati pieptul si sa incepeti sa aruncati inapoi cu materiale fecale, astfel incat celalalt sa puta mai tare decat voi. Si oricum, orice ati face, parca tot rau este. Cand dati peste cineva suficient de badaran, fara ca voi sa fiti din nastere asa nu prea vad ce strategie ar putea sa va scape.

Sa zicem ca va calcati pe inima si educatie, ca va infingeti bine pe picioare si incercati sa ii tineti piept. Este o mare greseala sa credeti ca acela isi va pune coada intre picioare. As, cu atat mai mult i se va potenta dorinta sa-si arate iscusinta. Careia cel mai probabil nu ii veti face fata. Pentru ca deja ati aruncat din start artileria voastra grea. Care pentru el este exact ca si benzina peste flacara.

Mai puteti si sa va prefaceti ca nu ati inteles. Si ca nu vi se adreseaza tot ligheanul de cuvinte. Eh, nu scapati asa de usor. Cel care injura tine mortis sa pricepeti ca despre voi este vorba, sa vada sudoarea de frica sau stres cum va invadeaza fata. Abia atunci se poate arata marinimos si sa va lase in pace. Cand toata lumea a inteles cine este stapanul pe tarla si ce poate face el cu puterea imbatabila a cuvintelor sale.

Ati putea incerca partea logica. Stati, sa lamurim problema. Daca asa spuneti, probabil asa este. Dar zau ca intentia nu exista… si tot asa, sperand ca agresivitatea se inhiba la un asemenea semn de neputinta. Va puteti imprieteni cu cel care va injura si sa ii oferiti ultimul tip de sanvis aparut la KFC, sa ii laudati pantofii si sa va exprimati vesnica admiratie. Dar fara urma de ironie ca atunci chiar ca s-a stricat jucaria.

Dupa cum vedeti, badaranul are castig de cauza, orice ai face. A fi astfel e un atu. Pentru ca inhiba din fasa tot ceea ce poate deveni deranjant in jur. Nimeni nu se pune cu badaranii.

Pluralul codescendent

O doamna de la ING m-a sunat ca sa imi spuna cat de trist este ca imi voi petrece batranetea in mizerie. Probabil ca o fi discutat cu diriginta mea din liceu, care credea ceva similar, intrucat aveam o dorinta minuscula sa invat declinari ale limbii latine.

Si cu aceasta doamna discutiile au evoluat complicat.

-         buna ziua, aveti pensia obligatorie la ing, zice vocea intepata si matura.

-         da, spun eu. Si? (vocea mea e rasfatata si sss-ita, daca vreti sa stiti)

-         trebuie sa luati o decizie responsabila

-         hm….

-         avem copii?

Ei bine, de aici convorbirea nu a mai putut fi tinuta. Pentru ca am procedat ca in liceu:

-         cam in ce fel credeti ca am putea avea copii?

Gandul de a avea copii cu o doamna in varsta care vinde pensii este extrem de deranjant. Cred ca sunteti de acord cu mine. Nu imi pot inchipui ce crize de nervi face seara. Si nici cum se uita la liste de oameni si isi spune in gand – astazi voi castiga inca 3 noi clienti. Astazi voi castiga inca 3 noi clienti. Astazi voi castiga inca 3 noi clienti.

Doamna rade manzeste:

-         Stiti este asa, un mod de exprimare.

Voce care isi arata deja infrangerea, probabil deja pregatea pixul ca sa ma incercuiasca pe foaie ca si client recalcitrant, nesimtitor si in plus, fara copii.

De doamna am scapat repede, mi-a inchis telefonul in nas, stai jos, nota 4, meriti sa mori in mizerie. Eu sunt o persoana ocupata, am liste de zeci de persoane care inghit pluralul codescendent. Persoane care au fost crescute si au trait in felul urmator:

-         haide bebita, facem si noi cacuta odata?

-         hai pustiulica, rezolvam si noi problemica asta de matematica?

-         hai frumusico, o punem si noi in seara asta?

-         hai domnita, nastem si noi odata?

-         hai stimate client, ne facem si noi o pensie?

-         hai mamaita, mai murim si noi odata?

Critica cat cuprinde

In ultima vreme tot vad reactii negative la critica. Si nu numai la altii, ci si la mine. Asa ca ma gandesc ca ar fi un prilej sa vorbim despre asta. Mai ales ca este vorba despre momente in care critica respectiva nu a fost luata in seama. Desi probabil ar fi trebuit. Si atunci nu a dus la nimic bun. Doar a nascut momente tensionate sau declaratii plangacioase.

Sa vedem de ce:
Impresia ca trebuie sa il validam pe acela care ne critica. Este vorba despre un mecanism de genul – tu, cel care ma critici ce ai facut, cu ce te lauzi de iti permiti sa vii sa iti dai cu parerea despre MINE? Evident, nimeni nu prea poate pune un portofoliu extraordinar, ca atunci cel caruia i se adreseaza cuvintele ar considera din start ca este ajutat si nu criticat. Mda, adica un mod nesanatos de a ocoli argumentele, care ar putea fi totusi pertinente.

Impresia ca cel care ne critica ar trebui sa ne vrea neaparat binele ca sa il bagam in seama. Asta seamana cumva cu pozitia amoroasa – da-mi o palma, dar macar sa fie din dragoste. O critica poate veni si de pe pozitii adverse, si din indiferenta sau dezamagire sau plictiseala. Este mare lucru ca o primesti, de obicei lumea nici macar nu arunca un ochi, ce sa mai vorbim de a impartasi o impresie.

Incapacitatea de a discerne intre critici. Complet de acord ca daca ai sta cu urechea aplecata incontinuu la ce spune unul sau altul nu ai mai fi capabil de nimic. Si atunci trebuie sa alegi cumva cand si pe cine asculti. Dar pe de alta parte e absurd sa te enervezi pentru ca primesti pareri negative cand ai cerut feedback.

Auto-suficienta. Probabil ca daca nu te crezi cel mai frumos si mai destept nu mai faci nimic. Multa lume functioneaza in acest fel. De unde si tendinta de a crede ca cei care te critica sunt niste moluste care nu ar avea dreptul sa vorbeasca. Pe de alta parte, a asculta numai amici care mai au probabil si unele interese in a te tine happy nu e chiar cea mai buna solutie.

Pe mine la critica ma cam enerveaza si lasa fara mijloace de aparare urmatoarele:
-    critica in gol: “Ma distreaza sa te pun in dificultate, dar altfel n-am niciun fel de idee cum s-ar face”
-    critica in turma = un haha-it in mase fara argumentatie numai ca e fun sa simti ca apartii unui grup
-    lipsa ei = “adevarul e ca nu prea imi place, dar nu iti spun ca nu am chef sa te supar”

Iar in loc de concluzie – mereu exista o justificare, dar asta nu ajuta pe nimeni cu nimic.

Despre tocuri si printese

Pentru ca astazi a fost a doua excursie, dupa sfatul medicilor, pe tocuri, ma gandesc sa va impartasesc cateva impresii. Asta inainte de a deveni si eu o printesa si sa mi se para ca intreaga atitudine este normala. Vorbim despre atitudinea ‘pe tocuri’.

Ei, primul semn al atitudinii de printesa este rictusul din coltul gurii. Fata este acoperita de un fel de masca ce stie sa duca colturile gurii numai in jos. Acum cateva zile, ca o profana, asemeni voua, credeam ca ceea ce-i citim pe fata este numai o dovada de prostie crasa. De care nu poate scapa de prea multa auto-suficienta. Saracele printese, cata nedreptate. Va spun eu, rictusul cu pricina nu este dat de importanta. Ci este unul de durere. Printesa noastra este o eroina. Fiecare pas este o decizie urmata de suportarea tuturor consecintelor sale – sa pun piciorul in groapa din fata sau sa fac pasul un pic mai mare riscand sa imi crap fusta? Arght… a durut mai tare decat am crezut… si nu mai am decat 7893 de pasi pana ajung sa stau jos. Iar cand o fac trebuie sa par perfecta. Lasati, durerea este un fleac pentru mine!

Si, ei bine, in tot acest proces de auto-incurajare mai apare si galeria: scrasnete de roti care fac sangele sa inghete (printesa nu se poate misca repede ca sa se salveze, asa ca ultimele puteri sunt pastrate pentru o injuratura buna), incurajari ‘vrei sa te racoresc cu un blow-job?’, oferte ‘doua sandale la pret de una, special pentru fete cu doua picioare!’

Fata printesei devine si mai imobila. Incearca sa isi pastreze demnitatea ca orice soldat aflat in toiul bataliei. Sa isi impinga rezistenta pana dincolo de limite. Din pacate insa este un razboi tacut. O printesa nu poate marturisi prin ce trece. Nu isi va lua nicio medalie la sfarsit, ba chiar…

- Scuza-ma ca am intarziat, m-au omorat tocurile astea.

- Asta numesti tu tocuri? uita-te si tu la fetele alea.

Privirea se opreste pe vreo 3 printese care ciripesc mimand fericirea si lipsa de griji de la o inaltime artificiala de +7. Printesele sunt niste soldati duri, va spun, stiu cum sa isi omoare adversarul.

Atitudinea de closca a managerilor

In ultima vreme m-am distrat observand atitudinile de closca ale managerilor tineri fata de echipele lor. Nu ca mi-ar placea mai mult atitudinile superioare si obtuze ale celor din vechiul regim, care se vedeau facand parte dintr-un alt regn, ca si cum ar avea 4 maini si 2 capete, spre deosebire de amaratii de angajati, vai de mama lor.

Probabil ca mi se pare atat de distractiva atitudinea proteguitoare in orice circumstanta a tinerilor manageri pentru ca o atitudine de closca nu este totusi ceva ce ai asimila cu usurinta cu imaginea unui barbat. Poate si noile femei manager sunt la fel, dar, deh, nu prea am intalnit, asa ca in privinta lor nu ma pot pronunta.

Ei, si cum se manifesta? Printr-o bunavointa acordata in grup. Tot grupul pe care il are este fantastic. Dar in acelasi mod. Faci un tarc in care grupul sa se baga, ca sa vada prin el relatia cu lumea. Cineva din propriul grup nu poate face o greseala. Sau o dubiosenie. Si chiar daca face, el este imediat luat sub aripa cu o dulce bunavointa. Pentru a inabusi imediat orice parere negativa.

Le-o fi frica, cine stie, ca fapta unuia sa nu se extinda asupra intregului lot. Sau poate stiu ei ce stiu. Cate bobarnace le-or da intre 4 pereti. Pentru ca ei au dreptul. Si datoria sa ii educe/judece. Insa nimeni altcineva nu. Asa ca intreg contactul cu lumea se face numai de dupa penele rasfirate ale managerului. El raspunde si tot el ii apara daca spun prostii, daca uita sa ajunga la o intalnire sau daca s-au imbatat prea tare si au facut pipi direct pe laptopurile carate in speranta ca poate mai lucreaza ceva si in seara respectiva.

La fel de tare cum ma distreaza atitudinea managerilor ma binedispune si cea a celor care accepta un astfel de tratament. Desi, sincer vorbind, daca dai peste asa ceva nici nu prea ai ce face. Doar nu o sa te apuci sa il enervezi numai ca sa isi mai retraga din bunavointa si sa te lase si pe tine sa gusti cum e lumea pe propria piele. Deci nu stiu daca incearca sau nu sa scape, sau macar daca realizeaza ca nu e chiar normal. Pentru ca la suprafata apar numai zambete fericite.

Fericite pentru ca le-a adresat o vorba. Sau un indemn in grup. Pentru ca ii observa de la distanta cu intelegatoare bunavointa. Pentru ca le adreseaza tot felul de apelative dragalase – micuti, desteptuti si altele asemenea. Pentru ca ii lauda ca pe cei mai cei – nu a mai vazut universul asa ceva.

Bleah, dar poate ca nu inteleg eu si vorbim aici de lucruri pozitive.

Unde au disparut buzele?

Aseara am cunoscut un soricel. Avea un tricou cu dungi orizontale, ca si cum ar fi plecat in excursie cu clasa. O strangere de mana atat de moale incat ai fi zis ca o sa se franga la orice atingere. De ce o mai face atunci?, ca nu e ca si cum eu nu as mai fi putut sa imi ingradesc dorinta de a ne gadila degetele reciproc.

L-am studiat cu mare avant toata seara. Nu de altceva, dar eu nu am mai vazut un soricel din scoala generala. Iar atunci aveam in jurul nostru tot felul de soricei si soricele, asa ca nu ieseau prea mult in evidenta. Dar imi inchipuiam ca dispar cu timpul. Si sunt inlocuiti de lei paralei. Sau macar de maimute perverse.

Cum, nu stiti ce anume este un soricel? Ei bine, este acea persoana caruia corpul i-a jucat o festa neplacuta. Ii sta cumva stramb, de te face sa te intrebi daca nu cumva ar fi mai bine sa ii faci rost de un clopot din acela de sticla. Insa, daca te uiti mai cu atentie, totul este in regula – doua maini, doua picioare, mustatile asezate exact unde trebuie, peste…

…buzele, doamne, unde au disparut buzele?

Probabil de asta are un soricel o seriozitate atat de cadaverica. Probabil de asta ii lipseste cu totul simtul umorului. Probabil de asta ochii ii sclipesc speriati, chiar si atunci cand abordeaza subiecte ‘tari’ – afaceri, manarii, spagi, slabiciunea altora si neasemuita sa cunoastere in ale lumii. Isi ridica ochelarii pe nas, ca sa capteze atentia. Dar degeaba, buzele, sau mai exact lipsa lor, capteaza tot.

Si nu, nu, te rog, nu rade singur de glumele tale. Oh, iti dispar buzele si mai rau!

Uite, pana sa nu dau peste soricel nici nu imi dadusem seama cat de incompleti am fi fara ele. Fara buze n-ai cum sa spui fraze voluptoase. Iar de aici se duce totul de rapa. Glumele par nesarate, pozitiile de putere te fac sa razi si sa dai un bobarnac, fiecare fraza dezvaluie lipsa de imaginatie si cuvinte chinuite. Iar ochii din spatele ochelarilor par si mai mici, rai si nesiguri. Iti fac impresia ca se va razbuna pe intreaga lume pentru lipsa lor de buze.

Ferice de noi, voluptosii, va zic!

Vreau sa fiu fericit

Eu daca aud afirmatia asta izbucnesc in ras fara pic de consideratie pentru emitent. Cam asa cum as face si daca s-ar plange cineva in preajma mea ca o sa moara numai pentru ca are nasul inrosit si il doare in gat.

Probabil mi se trage de la anul de facultate in care am studiat problema fericirii, din antichitate pana acum. Si lucrurile au stat extrem de stupid intotdeauna. Chiar si la mintile cele mai luminate, denumite generic filosofi. Ca sa nu spun ca includerea fericirii intr-o declaratie de constituire a unui popor mi se pare o dovada de lipsa de viziune. Le spunem sa isi caute fericirea, le dam si arme ca sa poata sa ajunga la ea mai cu spor. Si apoi ne miram ca se omoara pe capete. Da, ce chestie neasteptata!

Bine, parca ii aud pe unii in fundal pufnind cu urmatoarea argumentatie slaba – zici asa numai pentru ca nefericirea este religia ta, exulti imediat ce se intampla ceva rau. Si alte rautati similare care se arunca celor care nu au impresia, asemenea lor, ca fericirea ar fi un fel de obiect care atarna deasupra capului. Si iti da un fel de statut diferit de cel al celorlalti. Un obiect pentru care merita sa calci pe un cadavru, doua ca sa il obtii si sa il pastrezi cat mai mult.

Desigur, daca e sa ii iei la bani marunti pe acesti cruciati ai fericirii in privinta identificarii obiectului cu pricina le va fi cam greu sa iti spuna cam despre ce ar fi vorba. Arunca asa, cu jumate de gura, ca ar fi familia. Sau, mai specific, iubirea. Sau mai abstract implinirea potentialitatilor. Sau mai concret, o casa si o masina.

Iar cumva toate acestea nu sunt asteptate de la sine. Ca nimeni nu spune ca vrea sa se faca fericit. Ci de la altii. Cei rai care te impiedica sa ajungi la obiectul fericirii sa ti-l atarni deasupra capului. Motiv tocmai bun sa ii impusti. Sau macar sa le faci morala vreo 2 ore, ca asta nu este ilegal.

Lasati-ma, va rog, sa mai rad inca o data. Haha!

Inchiriez balconul meu doritoarelor

Inchiriez balconul meu doritoarelor de privelisti sexuale. Si celor care vor sa se intoarca la natura. Pentru ca in spatele blocului meu vin carduri si carduri de barbati. Tineri si imbracati in rosu. Cu burtile supte peste muschii bine dezvoltati. Cu venele gatului iesite in evidenta de atata strigat. Cu berea in mana. Gata de distractie.

Barbati siguri pe ei, care isi cunosc locul in lume. Si sunt multumiti de el. Barbati pe care daca ii tii la tine in sufragerie nu iti vor face niciodata vreo surpriza. Vei stii mereu ce propozitie vor spune. Unde se vor scarpina. Si ce trebuie sa spui/faci ca sa nu te incomodeze. Barbati dintr-o bucata, ce mai. Iar acea bucata nu este tocmai cerebrala.

Ei bine, toti acestia, adunati de prin toate cotloanele Bucurestiului, vin in spatele blocului meu. Stau rezemati pe gard si isi spun in tonalitate de bas lucruri despre masini. Si echipa favorita. Si fete pe care le scot in oras. Sa le arate la populatie. Uneori isi mai dau o palma peste spate. Prieteneste. Vezi atunci muschii cum tresar sub tricourile dungate in alb si rosu. Si le simti rasul gros cum iti patrunde direct in stomac.

La inceput sunt calmi. Beau o bere. Fumeaza niste tutun. Mai scuipa o data in laturi, smechereste. Isi arata ultimele figuri de box invatate. Casual. Apoi numai ce ii vezi ca se intorc cu fata spre gard, ceea ce inseamna implicit cu fata spre balconul pe care stau eu fumand o tigara, si se descheie la slit. Iar apoi da, ce credeti, nu ma lasa asa sa mor de curiozitate. Si imi permit sa vad obiectul. Uneori chiar de mai multe ori. Depinde cat de mult fumez.

Cum se intuneca, lucrurile incep sa se precipite. Vin, se intorc cu fata catre gard. Se deschid la slit si sssssssssss. Apoi pleaca in fuga. Ca sa lase loc si altora. Si tot asa, pana noaptea tarziu. Sincera sa fiu acum nu mai pot privi niciun barbat de la balcon fara sa ma astept sa ii vad obiectul. De cateva ori m-am inselat, avand astfel de asteptari de la niste bieti vecini care incercau si ei sa intre in scara. Dar la urmatorii imi scoteam parleala.

Asa ca m-am hotarat: imi inchiriez balconul tuturor doritoarelor de expozitie de obiecte. Inchiriez mai ales cand este un meci pe stadionul Dinamo. Atunci garantat se vor dezvalui privirii noastre cateva zeci. Va fi party numai pentru fete. Va puteti aduce si matele daca le aveti in dotare. Daca nu, se accepta oua, rosii. Si cartofi. Dar numai daca sunt stricati.