Ce te mana mai departe?

La inceput nu mai putem de entuziasm. Credem ca in sfarsit, vom reusi sa ne uimim pe noi insine, daca pe marea masa de oameni (ca acum nu ne place sa ne mai raportam numai la cativa) nu o putem misca din inertie. Si nu asa, in vreo 3 ani, ci imediat. Acum.

Vrem rezultate dupa primele doua degete miscate pe tastatura. Vrem tricouri rupte virtual. Sau macar 1000 de RT-uri (astea sunt pentru cunoscatori, ceilalti sa nu-si bata capul ). Sau daca nu, sa fim citati in discursul lui Basescu de sfarsit de mandat. Chit ca ni se pare ca este un idiot.

Una peste alta ne-am saturat de lucruri mici si marunte. Ca numai din astea vedem in jurul nostru. Si nu se poate sa nu fim noi mai buni decat toti amaratii de care radem zilnic. Bine, unii nu sunt chiar asa de amarati. Si ni se mai intampla sa ne intrebam daca vom reusi sa facem macar jumatate din ce au facut ei. Dar hm… par totusi sa fie numai niste intamplari adecvate care i-au propulsat. Conteaza cine rade mai bine la urma.

Poate fi si aceasta mandrie / dorinta un punct bun  de a incepe. Banuiesc ca asa au inceput si oamenii care au plutit primii pe apa. S-au uitat la un peste si au zis – ha, eu pot mai bine decat tine. Uite cum pun 2 busteni si ma duc pe rau la vale. Si daca chiar ma enervezi, imi pun si un motor si imi fac un submarine. Ha, beat that!

Ce se uita insa sa se spuna este ca intre cele doua momente sunt cateva mii de ani. In care dorinta de a bate pestele nu a mai contat pana la urma. Asa ca, vreau sa fiu tare nu tine decat primele cateva zile. Dupa care ce te faci – ce te mana mai departe? Cum faci sa nu abandonezi?

Ei bine, intelepciunea mea, care va ajunge in urmatoarele doua minute sa fie considerata si ‘intelepciunea populara’, spune ca imboldul trebuie sa fie altul. Pot fi banii, n-am sa ma opun eu acestui trend popular. Daca dorinta de bani este insotita si de simtul momentului si de rabdare. Si de curajul de a risca. Si de cunoastere.

Oricum, nici banii, nu cred eu, fire de poet, ca sunt cei care te mana mai departe. Am sa va dau o alta explicatie. Si astept sa ma combateti – te mana mai departe sentimentul ca faci ceva care te exprima. Care te defineste. Si ai vrea ca si cei din jur sa se defineasca exact la fel. Te mana mai departe dorinta de stapani imperii. Si de cuceriri. Peste care personalitatea ta sa se intinda ca umbra lui Batman. Chiar daca este numai imperiul propriei bucatarii.

Pe tine ce te mana mai deperte, dincolo de primul impuls al ambitiei?

Problemele se rezolva de la sine

Este criza. Probabil ati auzit si voi aceasta veste. Nu aveati cum sa o ratati. Ei bine, si pe acest fond de incrancenare mai mare ca de obicei, a aparut o specie de oameni pe care inainte ii intalneam mai rar – cei care spun ca problemele se rezolva de la sine.

Si nu vorbim aici de melancolici muribunzi care cred ca se rezolva fiindca vor ajunge o mana de oase si tarana. Si atunci nu vor mai avea nicio problema. Nu, problemele se rezolva aici, in aceasta viata. Ba chiar suficient de repede astfel incat sa apuce sa se bucure de ce-a iesit.

Ei se comporta exact ca orbii care ridica bastonul cand trec pe unde o fi – ii pazesc ceilalti. Deci problemele se pot rezolva si fara sa faci tu vreun efort. Totul e sa ai un pic de curaj. Si ceva inconstienta. Pentru ca… hm… asa cum tu nu vezi, e posibil ca si reciproca sa fie valabila. Tuturor ne mai scapa cd-ul pe jos si ne aplecam sa il luam tocmai cand increzatorul in soarta trece strada. Bine, nu tuturor, unora, dar e suficient.

Eu imi inchipui ca specia asta de oameni care cred in soarta buna ce le ia stresul de pe umeri pur si simplu au clacat. Si nu mai au chef sa se gandeasca la lucruri negative. Si isi fac planuri de plaja pe timp de ploaie. Fara sa ridice degetul nici macar cat sa deschida umbrela. Ca sa se pazeasca de rafalele mai mari.

E posibil sa fi dat peste prea multe lucruri negative. Sau sa fi pretins ca fac mai mult decat pot duce. Si acum dau in extrema cealalta. ‘Nu aveti ce face, trebuie sa ma paziti. Ca uite, eu nu misc un deget. Si daca nu va ocupati voi sa imi fie mie bine nici voi nu o veti duce extraordinar’. Ceea ce, macar pentru o perioada, este perfect adevarat. Daca vezi ca cineva este iresponsabil incepi sa il pazesti tu. Macar pentru inceput.

Ii vezi zambind fericiti. Cum nu au mai fost de mult. Si cheltuind fara sa isi puna vreo intrebare. Si intrevazand cel mai roz viitor. Si mirandu-se ca au fost atat de prosti incat sa nu realizeze ca lucrurile sunt, de fapt, simple.
Huh? Cine se mai inghesuie, nu pot fi chiar atat de multi pe felia ‘problemele se rezolva de la sine’. Mai sunt in Bucuresti doar 10 locuri disponibile.

In aceasta vara

Mie nu imi place sa ma gandesc la inceput de an ce anume imi propun. Chit ca sunt impinsa dintr-o parte sau alta catre astfel de atitudini constructive.

Dar vara ma apuca un fel de nebunie. Si fac tot felul de planuri pentru cele 4 luni cat dureaza.

Vara aceasta ma voi schimba radical. Ha, sa nu va prind ca imi zambiti pe sub mustata cand cititi aceste randuri. Sana a si hotarat directia in care trebuie sa se produca. Acestea fiind cele doua pietricele care odata mutate din loc vor aduce dupa sine aventuri in paduri tropicale. Si aparitii in Forbes printre cei mai bogati oameni.

Deci va spun secretul, fiindca va consider oameni seriosi. Dar sa nu va prind ca imi furati ideile. Sa le puneti voi in practica. In timp ce eu raman tot aici scrijelind cuvinte intr-un email.

Sana zice sa atac pe doua directii. In primul rand trebuie sa trec pragul psihologic care ma impiedica sa imi vopsesc unghiile cu rosu. Odata facut acest statement lucrurile vor fi mai simple. Pentru ca, de exemplu, am sa ajung mai repede la job. Ajunge numai sa ridic mana cu cele 5 unghiute colorate si masinile se vor opri sa ma lase sa trec. Si in cele 10 minute astfel castigate (trec prin multe intersectii nesemnalizate) voi face acel lucru care imi va schimba viata cu totul. Iar pe langa asta este posibil sa mai existe si alte avantaje.

Pestele. Ei bine, acesta nu mai este un prag psihologic, ci fizic. Pestele miroase a peste, are oase si nu te satura. Motive suficiente, zic eu, ca sa nu il mananci. Ei bine, daca reusesc totusi sa imi impac corpul cu o asemenea barbarie, inseamna ca nimic nu va fi cu adevarat prea mult pentru mine. Amazon, here I come! Acolo, cu unghiutele mele rosii voi masa spate de tigru invatandu-l sa toarca. Si poate si altceva, daca mai ramane timp.

Pana una alta insa ii voi lua lui Andrei un prieten. Pe care am sa-l numesc Marc.

Imprastiere

Postul de ieri l-am sters. Cam rar mi se intampla. Dupa doua paragrafe m-am gandit ca de fapt ce va pasa voua de lipsa mea de rabdare.

Si atunci as fi vrut sa vorbesc de cata rabdare aveti voi. Si de unde o luati. Si cum o cresteti. Dar m-am prins ca nu am nici cea mai vaga idee. Ramanand mereu o necunoscuta pentru mine.

As putea si sa va intreb direct cum de reusiti. Numai ca e greu sa ai o discutie din aceea. Fara justificarea unei tigari fumate la malul marii. Si zau daca mai cred ca cineva mai are vreodata astfel de discutii. Cu atat mai putin in niste comentarii.

De unde aveti rabdare sa zambiti cand cineva va repeta acelasi lucru de 100 de ori? Si de ce puteti astepta fara sa bataiti din picior daca celalalt nu da semne ca ar pricepe lucruri elementare? Si cum puteti astepta ca lucrurile sa se intample in ritmul in care se intampla. Dupa mine asa ceva ar da peste cap si cea testoasa broasca.

Dar proabil ca este numai ceva ce tine de imprastiere. Cand celalalt are timp mai lenti de procesare mintea voastra deja zboara in celelalte 21 de directii de care este preocupata pe moment. Si daca un lucru nu iese mai sunt inca 10 pe rol. Tocmai bine pentru ca aveti mai mult timp pentru ele.

Asa ca imprastia-m-as si n-am unde. Sugestii?

De unde pot sa cumpar niste indolenta?

Daca v-as spune ca am probleme as minti. Si nici chiar neplaceri. Sau macar perspective triste de care sa fiu constienta, cum ar fi ca sunt de credinta ortodoxa si ma vor manca viermii. Nop, nu am nimic. Si totusi…

Imi pierd dimineata trezita in neliniste. Ca as fi putut face ceva mult mai bine. Aceleasi ganduri pe care le intorc pe 47 parti inainte sa iau o decizie. Si dupa ce o pun in aplicare si nu iese neaparat rau inca 74 de ganduri cum s-ar fi putut altfel. Si nici un castig neaparat din asta. Poate numai ca peste 3 ani sa mi se intample sa zic, bine, am gandit deja asta.

Sa nu credeti ca sunt perfectionista. Mi se cam rupe. Si nu am rabdare. De unde si posibilitatea ca altii sa imi corecteze textele de 1000 de ori. Deci nu de aici.

Si nici nu am cine stie ce bunatate extraordinara. Ba chiar sunt putine lucruri care ma induioseaza. Si aici nu trec clasicele pisicute, ochi plangaciosi si copiii. Deci nu de aici.

Sa nu credeti ca imi pasa foarte tare de ce cred altii. Mai degraba sa gresesc eu decat sa fac bine urmand pe altcineva. Deci nu de grija parerii altora imi pierd eu linistea.

Ati spune ca sunt indolenta destul. Ba chiar ar mai trebui sa ma mai repar un pic. Si totusi nu. Am insomnii incontinuu. Si fruntea incruntata. Si zambesc mai rar decat cineva aruncat pe o insula. Sunt profund nemultumita, preocupata. Si de asta numai indolenta te mai poate salva. De unde se cumpara asa ceva?

Psihologizati-ma

Mana se duce spre pahar. Tigara este in coltul gurii. Asa cam de 4 ore. Am trecut de la bere care nu mai ajuta la ceva mai tare. Care nu ajuta.

El ma considera deja o victima sigura. Si incepe. Sa atace sinapsele.

“Trebuie sa fie ceva gresit la tine. Ce spuneai ca ai facut in copilarie?”

Si aici trebuie sa urmeze povestea plangacioasa. Pe care sa i-o servesc pe tava. Ca el sa se poata arata protector. Sa inmuiem stratul de cinism care nu poate fi al meu. Cineva cumva trebuie sa ma fi transformat din diva blonda cu pofta de viata in aratarea cu spranceana ridicata. Fara adresare directa.

Undeva, ceva trebuie sa se fi stricat in trecerea de la cauza la efect.

Dar care poveste sa il satisfaca? Si oare ar trebui sa plang in hohote catre final? Asta l-ar multumi? I-ar potoli dorinta de a-mi pune oglinda in fata ochilor? Sa vad cat de trista sunt. Si fara sansa. Si sa ia el haturile situatiei. Sa plangem impreuna de mila mea. Sa ne eliberam de demoni si muci.

Daca am invatat ceva din anii in care mi s-a tot jucat repetat aceasta mica comedie este ca nici nu conteaza ce spui. Filmele ne invata oricum ca orice te poate strica. Si faptul ca nu se mai gaseste marca preferata de iaurt. Da, tocmai acela care iti aducea aminte de casa bunicilor….Hih, hih, hih. (asta e un plans da nu stiu cum naiba se scrie pe net)

Important este ca distanta dintre intamplare si reactie sa para anormala. Prea mica. Prea mare. Sa faca din tine carne de tun psihologic. Sa vina el pe cal sa te scoata din mocirla in care tocmai ce s-a chinuit sa te bage.

Daca e ceva naspa in trecutul tau spune acum. Da pe fata. Sa nu ne oprim. Sa ne gandim la vindecarea finala. Sa il tragem pe Freud de barba. Sa ne zgandarim zgarietura ca poate se infecteaza. Si traim si noi ceva mai autentic.

Deci asa. Ar fi si pacat sa te imbeti fara sceneta clasica.

Care se mai baga sa ma salveze?