Control freak

Sunt unul. Nu va indoiti. Desi colegele au facut un desen in care radeau de faptul ca sunt asa de absenta. Si nu controlez nimic. Nici macar atunci cand este necesar.

Dar sunt un control freak. Numai ca nu in sensul obisnuit, in care vrei sa verifici fiecare pas al modului in care se fac lucrurile. De fapt nici nu prea stiu neaparat cam cum se fac anumite lucruri. Motiv pentru care m-am si specializat la datul din cap.

Sunt un control freak. Dar in sensul ca nu il suport. Nici in sus. Nici in jos. Nici in stanga. Nici in dreapta. Decat in control am mai degraba incredere in ideea de cultura. Un set de valori comun acceptate. Adesea si fara sa fii macar constient de acest lucru. Acum stiu ca o sa imi spuneti ca toata aceasta ‘cultura’ nu este decat demagogie de prost gust. Intretinuta de fapt prin control. Si pedeapsa. Si premieri. Cultura – o fatada frumoasa pentru un mecanism care este de fapt agresiv.

Probabil controlul nici nu poate fi altfel decat agresiv. Te bazezi cat se poate pe buna crestere si plictiseala celor din jur. Dupa care faci o inchisoare. Ca sa dai cateva exemple sugestive din care toata lumea sa inteleaga ce se poate intampla daca te supara.

Sau cel putin asa mi se pare mie. Inca de pe la vreo 10 ani. Cand i-am demonstrat mamei ca nu se mai poate trai in casa cu atitudinea ei opresiva – sa stie ca mananc bine si ca nu imi e frig cand merg la scoala si sa imi bandajeze genunchii cand cadeam. Asa ca am lovit-o unde o durea pe ea mai mult. Pe peretii abia zugraviti. Am stat si m-am chinuit jumatate de zi ca sa desenez cu pixul cele mai sugestive gratii. Mama nu este neaparat o persoana calma, dar gestul a socat-o atat de tare incat tot ce a spus a fost sa ma roage sa limitez gratiile numai la camera mea. Pentru ca ei, restul familiei, se simt suficient de liberi si multumiti.

Iar acesta a fost numai inceputul luptei mele cu autoritatea. Toata lumea care a incercat cat de cat sa se puna intr-o astfel de pozitie, de la profesori pana la angajatori au realizat ca nu iese nimic. A, ba da, o completa imposibilitate de comunicare. Cativa au cedat nervos si au luat cele mai bizare masuri. Altii m-au lasat in ale mele.

Nu as vrea sa credeti cumva ca toate astea se intamplau si inca mai au loc din vreo lipsa de educatie sau bun simt. Ba chiar imi cer si scuze – imi pare rau, zau! Pana la urma hiba mea a fost dibuita, deci putem sa ne relaxam pentru ca stim despre ce este vorba. Asa, cam pe la al 10-lea angajator. Unul care vroia sa ma faca analist geopolitic. CIA scria pe mine, nu alta. Toata ziua m-au invartit pe toate partile si m-au testat. Dupa care m-au respins pe baze psihologice. Pentru ca, zic ei, nu am glanda care accepta autoritatea. Si nu inteleg notiunea. Ceea ce, aparent, e de nereparat.

Asa ca, daca vreti vreo revolutie veniti va rog la mine. Eu accept din principiu. Si am si atestat de periculozitate. Undeva bine ascuns in arhivele statului.

Publicul nu este chiar asa de prost

Vroiam sa vorbesc despre public pentru ca el a fost adus iar in discutie in urma lamentatiilor din ultima luna pe marginea mortii presei. Nu am de gand sa privesc partea economica a povestii. Si nici macar cea moralo-cetateneasca. Au facut-o deja altii. Am sa va vorbesc insa despre ce anume m-a deranjat pe mine.

Daca ati ratat discutiile aruncati un ochi pe urmatoarele:

Grupul celor care deplang desacralizarea.

CTP despre vanzarea sufletului pur de jurnalist.

Patapievici despre instigarea la ura pentru rating.

Sorin Tudor despre viitoare moarte a democratiei.

Petreanu despre victoria prostiei.

Fluture despre slaba calitate umana.

Manac despre incapacitatea de a discerne.

E posibil sa fi ratat cateva. De acestea imi aduc aminte pe moment. Toata lumea si-a dat cu parerea. Iar concluzia este unanima. Publicul este prost, trebuie hranit cu lingurita si pastrat la nivel elementar ca sa nu se autodistruga. Ciudat, tinand cont de faptul ca ei, da, exact ei, cei care vorbesc, sunt la randul lor acest public. Si nu par chiar idioti. Si nici cei care ii citesc nu dau dovezi de cretinism. Ca sa vezi cati oameni destepti avem in jurul nostru

Nu pot sa nu ma opresc sa ma intreb – daca aveti atat de putina incredere in ei, cei pentru care scrieti, de ce va mai obositi?

Inteleg ca este destul de deranjant sa ti se sufle piedestalul de sub picioare dupa ce te obisnuisei sa privesti lumea de sus, dar sa vedem si partea buna. Uite ca existam, daca mi se permite un noi, si putem sa ne salutam intre noi. Iar asta este posibil si datorita democratizarii informatiei aduse de internet.

Trecem printr-o oarecare anarhie informationala? Da. Ne va ucide asta? Depinde cata incredere aveti in oameni. Pana la urma toti am ales democratia fiindca puterea este atat de periculoasa daca tentam cu ea numai pe cativa. E de asteptat ca si fortele contrare din media sa se anihileze astfel incat toti sa ajungem la o pozitie safe.

Intrebarea mea este – cand o sa incepeti sa va creditati publicul?

Barbatii ma protejeaza

De cand am trecut de 19 de ani barbatii au incetat sa mai lupte cu mine frecandu-ma casual cu zapada pe fata sau punandu-mi piedica cand mergem pe strada. Si chiar daca o faceau erau mereu atenti sa nu patesc ceva, ca si cum as fi fost de sticla.

Nu exista nici un fel de indoiala, barbatii ma protejeaza. Cu nu stiu ce simturi au detectat ca I am not match for them. Si au inceput sa imi surada tocmai cand eu ma simteam mai tare in toiul luptei. Sa ma priveasca senini cand eu ma chinuiam cu sufletul la gura sa ii enervez. Si sa ma intrebe daca nu vreau sa mergem la o cafea dupa ce ma relaxez.

Fara indoiala barbatii ma plac. Nu vreau sa spun ca toti. Si nici ca ma plac din punct de vedere sexual neaparat. Ma plac asa cum isi plac cainii pe care ii mangaie sub barbie. Imi zambesc cu aerul cozy pe care il au dimineata cand isi beau cafeaua in picioarele goale asezati in fata ferestrei. Si viseaza la lucruri care nu sunt inca. Banuiesc ca ii distrez.

Well, acum, daca nu sunt chiar egala lor, motiv pentru care au incetat lupta, incearca sa mentina starea de armonie prin orice mijloace. Si cel mai la indemana este acela de a-mi ascunde lucruri. Care stiu ca m-ar deranja. Hotarasc ce ar trebui sa ma intereseze si ce nu. La ce as face fata si la ce nu. Cat anume ar trebui sa stiu din lucrurile care ma privesc direct.

Evident, la un moment dat situatia devine atat de grava incat urmele nu se mai pot ascunde. Si atunci vine replica clasica – am vrut sa te menajez. Si injuratura mea exasperata de atata bunavointa care imi taie orice putere de decizie. Si nici macar nu ma pot supara extraordinar de tare, fiindca nu este doar un ‘line’ din partea lor. Chit ca le-a fost mai simplu daca au scos din ecuatie o variabila.

Hm… sa ti se taie de atata protectie. Ceva, cumva, clar fac gresit de ei ajung la o asemenea atitudine fata de mine. Dar oare ce?