Povestea obiectelor marunte

O poveste cu un pix. Din acela de 2 lei. De care nu se cumpara niciodata. Insa sunt peste tot. Probabil aduse la kilogram de catre manageri responsabili cu resursele companiei. Si apoi imprastiate in lume. Luate in buzunare de genti patate de cerneala si uitate in case vechi de bunici. Furate de pe tejghele de bacanie. O poveste cu un pix care nu se termina niciodata. Fiindca nimeni nu il tine suficient de mult.

Si o poveste cu o agrafa. Care obisnuia sa doarma in parul ei. Infipta fara mare atentie cand se spala pe cap, ca sa nu ii cada in ochi firele umede. O agrafa cu miros de viorele. Mov. Agrafa care nu parasise vreodata casa. Si putea numai visa la ceea ce ii povesteau prietenele sale, sireturile tenisilor, Adela si Ela.

Agrafa nu avusese vreodata un nume. Din cand in cand i se spunea ‘fuck, unde este?’, atunci cand obisnuia sa se ascunda langa prietenele sale. Facusera cunostinta intr-o seara de vara, cand ea a adormit pe covorul din sufragerie. Cu capul pe perna pisicii. Incaltata. Si stransa toata covrig.

Iar apoi au urmat luni intregi in care nu a mai parasit casa. In fiecare seara stand cu ochii pierduti pe geam. Si asteptand. Ea stia ce. Agrafa o scapase printre tenisi. Nu ii mai luase de acolo. Tenisii pot sta fara sa fie mutati. Si parul poate fi uscat cum o fi. Cu fire umede care cad peste fata. Si copacul de vis-a-vis poate fi privit la nesfarsit. In fiecare zi o alta imagine. O frunza care a cazut. O gaza asezata pe o craca. Ce ar fi de descoperit mai mult de atat? Lumea poate fi si numai un copac. Daca il intelegi pe acesta este ca si cum ai intelege tot. Poate fi. Cine sa spuna ca nu este asa?

‘Fuck, unde este?’ s-a auzit cateva saptamani la rand. Dar intr-un mod neconvingator. Fara degete care sa caute grabite pe sub facturile imprastiate pe masa. Si fara sa ia la rand hainele aruncate peste tot. Si transformate in gramezi colorate peste care se asternea praful. Si oricum, cand erau impinse sa faca loc altora ochii urmareau numai copacul. Care a fost atat de mult privit incat acum crestea inauntru.

Un copac care creste in capul cuiva este mult mai prezent decat unul de afara, cu radacini infipte in pamant. El trebuie in permanenta amintit fiindca altfel dispare. Coaja trebuie mangaiata striatie cu striatie ca sa se formeze. Si sa atraga astfel furnicile. Si apoi poti aduce pasari cu creasta colorata si corp micut si cenusiu. Care nu trebuie sa aiba niciun nume pentru ca si ele sunt tot copac.

2.
Pentru agrafa au fost luni agreabile. Desi sireturile, Adela si Ela, se plangeau de viata mult prea plictisitoare pe care o duceau acum. Ele obisnuiau sa se curete in nisip, lasand o urma albicioasa orice ar fi atins. Uneori mangaiau niste blugi albastri. Prin spate. Cu gesturi nesigure. Adela si Ela aproape ca ar fi capatat o oarecare indemanare daca s-ar mai fi insistat. Si poate ca s-ar fi desfacut, sa isi bage capetele si sa vada si cealalta parte a blugilor.

Era vina lor pentru linistea in care fusesera uitate. Si oricat ar fi insistat agrafa ca nu este asa, ele stiau mai bine. Pentru ca nu te poti hotari asa, dintr-o data sa nu mai pleci nicaieri. Si sa te ocupi numai cu cresterea unui copac. Pe care oricum, nimeni altcineva nu ar fi reusit sa il vada. Dar sigur exista. Pentru ca le povestise agrafa de el. Si agrafa era probabil una din cele mai inteligente fiinte. Ea stand in cel mai inalt punct. Si privind lumea de sus. Chit ca acum era aruncata in praf ca si ele. Agrafa insa stia.

Si le spunea si lor ca ea nu va mai parasi casa pana nu se va hotari sa renunte la copacul care crestea in interior. Invers. Cu radacinile in sus, deghizate in fire de par. Si cu ramuri care aveau uneori cinci crengute cu care s-ar fi putut apuca obiecte. O agrafa, de exemplu, daca si-ar fi dorit vreodata cineva asa ceva. Dar ce ar putea face un copac cu o agrafa?

Asa explica agrafa faptul ca fusese uitata de luni de zile pe jos, intr-un colt al holului, unde se ingramadisera tot felul de lucruri – era o factura de electricitate, si o hartie pe care fusesera scrise tot felul de lucruri care nu au mai fost cumparate niciodata, o foita aurie care invelise o bomboana de menta, capacul de la pix si o guma de sters pe care o cumparase el, posesorul blugilor, dintr-o maghernita de pe Lipscani.

3.
Agrafa nu mai reusise sa doarma de cateva luni de zile. Pentru ca adormea numai in parul ei, leganata de ganduri. Si acum numai avea cine sa o faca sa viseze. Adela si Ela povesteau incontinuu, dar se plictisise de lamentatiile lor, pe care initial le crezuse simpatice. Spuneau de exemplu cum ea, cand inca nu vazuse cat pot fi copacii de interesanti, obisnuia sa alerge pe malul unui lac. Si acolo, picior dupa picior, parea sa nu se gandeasca niciodata. Si oricum, chiar daca o facea, gandurile nu ajung niciodata pana la talpa. Se opresc la genunchi, care din cand in cand mai tremura. Din motive necunoscute.

Adela era rosie. Si Ela verde. Impletite din fire de bumbac. Traisera si timpuri mai vitrege, ascunse intr-o cutie de carton. Numai ca atunci macar nu stiau ca se poate si altceva. Acum, fiindca vazusera, nu s-au putut abtine sa nu caute explicatii. Copacul crescut invers li se parea aberant. Si nu are sens sa asculti o agrafa. Fie si ea mov. Pana la urma, agrafa nu stia nimic. Ea nu parasise vreodata casa. Sa vada. Oamenii nu o iau razna dintr-o data. La ei totul este insiruit intr-o ordine necesara. Asa cum un pas urmeaza celuilalt.

Probabil ca ea era doar plictisita de tenisi. Si nu mai vroia sa ii incalte. Si din cauza asta nici nu mai iesea din casa. Fiindca nu se mai vazuse sa parasesti casa descult. Pana la urma ar fi acceptat sa fie purtate si la mana. Desi este destul de jenant. Sa stai pe membrul gresit. Iar in plus, mana este bagata in tot felul de lucruri gretoase. Ati vazut si voi ca apa se incearca intai cu degetele de la mana si apoi cu cele de la picioare. Si oricum, informatiile pe care le trimit acestea sunt diferite. In timp ce mana tremura a nervozitate picioarele pot sta linitite, impletite intre ele. Povestea lor era una de repaos si traire violenta. Pentru ca picioarele traiesc numai violent. Sau nu traiesc deloc.

4.
De cate ori le auzea vorbind asa agrafa casca demonstrativ din gura sa fara dinti. Sireturile erau confuze si incurcau lucrurile. Vorbeau prostii fara sens. Pentru ca nu suportau sa nu fie in mijlocul atentiei. Pentru ca ele sunt facute sa atraga atentia asupra corpului care le poarta. Sireturile care se incolacesc in jurul gleznelor. Facandu-ti pofta sa le tragi de un capat ca sa poti saruta talpile. Au vazut ele ca se mai intampla asta. Uneori. Si mai erau si acele sireturi puse la un capat de bust. De care se putea trage. Ca sa saruti pielea incalzita de rasuflare. Candva, inainte sa se inventeze tenisii, astfel de lucruri se intamplau frecvent.

Doar ei nu i se intampla nimic. Se hotarase sa treaca la o viata vegetativa. In care sireturile nu mai au niciun rost. Doar pixul mai era folosit. Pentru a inscrie pe pagini albe forme de copaci fantastici. Care semanau cand cu un bloc gata sa se prabuseasca. Cand cu zeci de palme indreptate in sus. Pe care se vedeau cute adanci. Palme ce initial fusesera netede pentru a fi invadate ulterior de sute de punctulete.

Pixul era aproape convins ca palmele nu imbatranesc niciodata. Dar uite, ca acest lucru este posibil. Cand imbatraneste palma arata ca si cum i-ar fi utila toata crema din lume. Sa ii umple celulele.

Pixului nu i-a placut niciodata ce este pus sa deseneze. Era mult mai placut cand era la intr-o mana de contabila. Si insira cifre. Cifrele nu te pun pe ganduri. Cel putin nu la fel de mult ca palmele care imbatranesc. Si sunt atacate de puncte din ce in ce mai dese. Si cu cat palmele sunt mai striate, cu atat si el, pixul este mai batran. Vedea cum i se scurgea sangele din tubul de plastic. Si in curand nu va mai fi altceva decat un recipient gol de plastic. Ceva care nu va mai fi folosit niciodata.

Macar daca ea s-ar fi grabit sa faca un copil. Atunci ar fi putut deveni altceva. Un catarg de corabie. O sageata pentru prastie. Copiii nu gasesc niciodata lucrurile a fi inutile. Dar slabe sperante. Copiii nu vin niciodata daca tu stai si iti pierzi timpul visand la copaci. Si ea nu facea nimic altceva. Pixul privea cu groaza cum, peste tot, pe jos, pe scaune, in cada, sub pat, erau insirate pagini albe pe care i se scursese pasta. Fara voia lui.

Iar in plus, ce lipsa de consideratie sa calce cu talpile goale pe desenele in care el isi daduse duhul. Pana la urma ce mai vroia? Cand avea de gand sa se potoleasca?

5.
Oricum, era mai bine sa fii un pix. Decat un creion de ochi, de exmplu. Acesta fusese uitat intr-un cosulet in baie de peste cinci ani. Daca ar fi fost atins probabil ca s-ar fi transformat in praf. Cu mici particule stralucitoare.
Initial parea sa aiba o viata fun. Pus pe pleope. Si aratat in momentele de maxima intensitate. Cand ea lasa privirea in jos. Si spera ca gandurile sa i se ghiceasca din incretitura pielii fara sa le spuna. Poate si fara sa ii treaca prin cap. Fiindca pana la urma lumea din jur te poate contura fara ca tu sa fii nimic altceva decat suportul pe care sa se aseze impresiile.

Si conturul innegrit al ochilor permitea asta – sa spui si sa faci orice. Sa presupui orice ai fi avut chef. Din interes sau plictiseala. Tot una ar fi fost pana la urma. Totul era sa se creeze niste linii. Chiar si miscatoare. Numai sa nu fie amorfa realitatea.

Astea erau inainte ca ea macar sa observe ca existau copaci. Pentru ca nu iesea din spatii inguste. Acolo unde totul este mai concentrat. Si nu intervine nimic sa iti distraga atentia de la prezent. Iar simturile de abia invatau sa fie ascultate. Prin linii negre in dreptul ochilor.

A fost o vreme cand pixul si creionul au convietuit in aceeasi geanta. Dar nu se bagau in seama. Fiecare convins ca celalalt este ceva mai putin decat un obiect. Si urand faptul ca aveau aceeasi culoare. Creionul de ochi era tare increzut. Cu un pix ce ai fi putut face, gandea el. Sa scrii eventual un nr de telefon direct in palma. Sau sa desenezi pe colt de masa cand te plictisesti mai tare. Si nu gasesti nimic cu ce sa iti umpli timpul.

Numai ca atunci, cand ea inca nu descoperise copacii, nu se plictisea niciodata. Si nici nu se dadea in vant dupa numele de telefon. Asa ca pixul a zacut in geanta ani de zile. Acum insa el era in mare voga si creionul de ochi in dizgratie. Dar asta nu parea sa faca lucrurile mai bune.

6.
I-ar fi placut sa fie ceva nemuritor. Trebuie sa existe un astfel de obiect pe care il transmiti mai departe. Din generatie in generatie. De exemplu o carte din aceea pusa sub clopot de sticla. Ca la muzeu. Sa se oglindeasca in ea privirea a sute de vizitatori.

Si daca ar fi fost carte oare ce carte i-ar fi placut sa fie? Poate un album de familie. Una in care sa fie inscrise generatii dupa generatii. Cu nimic altceva decat anul nasterii si al mortii. Si numele copiilor avuti. Si cu cine. Una in care barbatii sa faca familia ilustra. Si femeile copii sanatosi la cap. Pe care apoi sa ii creasca instinctiv asemeni lor, transmitand genetic inteligenta si cunostintele. Apetitul pentru pierzanie. Sau vesnicie.

O carte catre care sa se intoarca generatii intregi in timp ce incearca sa ghiceasca de ce sunt asa cum sunt. Din ce cuta a unui bunic murit acum sase secole a izbucnit apetitul incontrolabil pentru desenat copaci. Un bunic care a crescut in varf de munte. Si nu a vazut marea niciodata. Dar in schimba a visat-o. Ba, chiar mai mult, a simtit cum poate trece un pod pe deasupra ei. Si a desenat incontinuu cu pasta de frunze pe pereti de stanca podul peste mare. Si nimeni nu a reusit sa il inteleaga. Si de asta i-au taiat degetele mici de la maini, ca sa nu mai aiba in ce sa se sprijine cand viseaza. Sa isi piarda echilibrul si sa cada iar in realitate.

Ei bine, pixului i-ar fi placut sa fie o astfel de carte venerata. Pentru ca poate da raspunsuri. In loc sa fie un obiect cu care mazgalesti prostii pe colturi de hartie. Si apoi sa le arunci pe unde apuci. Ca ceva care nu are importanta nici macar in primele cateva minute de existenta. Fiindca lucrurile nu se mai faca cum asezat. Ci psihedelic, dupa inspiratie.

Dar ce inspiratie sa mai ai daca nu mai stii sa visezi la vesnicie?

7.
Pe ea insa nu vesnicia o interesa. Ci sa gaseasca forma copacului care ii crestea in interior. Cu radacinile impletite cu parul. Si cu ramurelele pierdute printre degete. Copac care nu vroia in niciun fel sa se lase a lua o forma definitiva, stabila. Ca macar pixul sa nu isi fi dat si ultima farama de pasta de pomana.

Nu trebuia sa faca mai nimic. Decat sa ia una din acele bucati de hartie dintre sutele care stateau aruncate pe jos si sa declare ca aceea este. Sa fie multumita cu ea. Sa isi vada copacul plantat in exterior si cu asta sa se potoleasca. Putea sa faca si gesturi ritualice. Chiar de prost gust. Daca asta ajuta. Sa il puna intr-o rama. De la ikea, ca sa nu fie complicat. Sa il atarne pe un perete in locul hartii lumii si gata. Cu ea e bine sa tii lucrurile cat mai simple.

Probabil ca daca si-ar fi cunoscut stra-strabunicul cu apetit pentru poduri peste mare ar fi reusit sa puna punct odata. Fiindca orice pod are minim doua puncte, unul de pornire si altul de ajungere. Sau invers. Insa nu s-a vazut pana acum pod cu un punct. Atunci ar fi coloana. Iar cu niciunul nici atat. Lucrurile au ordinea lor, fireasca. Si chiar daca incepi sa vezi copaci crescuti invers, le dai un nume, le dai o forma si apoi te potolesti.

Si iti vezi de lucrurile tale. Cum ar fi sa arunci la gunoi creionul de ochi cu pasta sfarmicioasa. Sa te apleci si sa ingadui agrafei sa iti adoarma in par. Obosita pana peste poate de lupta cu frivolitatea sireturilor. Sa inchei sub forma de funda o Adela si Ela pregatite sa se albeasca in firele de nisip.

Si apoi sa pleci tragand usa peste sutele hartii, fara ca macar sa mai arunci o privire. Pe fereastra. Pentru ca ai terminat-o cu copacii.

Si afara, undeva, poate chiar la coltul peretelui, sa gasesti singurul loc de pe lume unde se vand pixuri de doi lei. Pentru ca nu se stie niciodata cand vei dori sa scrii un numar de telefon. Sau sa desenezi pe un colt de masa de lemn. Sau cand o sa mai ai nevoie de el ca lucrurile sa capete o ordine. Cu obiectele e bine sa fii prevazator.

3 responses to “Povestea obiectelor marunte

  1. frumos …

  2. ce de cuvinte mestesugite🙂 cred ca s-a consumat tot pixul..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s