Sa plecam odata!

Ne apuca asa, in fiecare toamna, sa spunem cat de naspa este in Romania. Venim din strainatate, frumos totul pe acolo. Am strans bani pentru vacanta de vara, ne-am dat cu autobuze turistice. Si am mancat exact cate inghetate avem pofta. Iar acum nu ne convine miscarea pe care o avem de facut intre cele trei strazi. Si ne-am cam scarpina unde ne mananca, doar ca pe alte 3 strazi decat ale noastre.

La atata mancarici altii in jur gasesc ca este cu cale sa se oripileze. Ce mai crima. Cum sa lasi glia si neamul. Care te-a crescut. Si te-a hranit. Si te duci acum la straini. Care se folosesc de noi. Si tot asa si mai departe.

Discutii de acest gen sa tot auzi. Nu se mai termina. Prima oara mi-am spus  – aoleo, ce se mai incing spiritele. Si cum se mai dau acestea cu argumentul de perete ca sa convinga pe celelalte ca al lor e mai puternic.

E clar, imi scapa ceva. Altfel m-ar apuca un asemea simt al tragediei. Stati sa imi mai sterg o lacrima. Iar apoi sa caut si eu argumentul universal. Pentru a pleca. Pentru a ramane. Si sa il folosesc pe post de bata pentru argumentul altora.

Rar am mai auzit asemenea discutii sterile. Dar probabil ca noi am uitat ca suntem in perioada globalizarii. In care toata lumea ar fi casa noastra. Si ne ducem acolo unde credem pe moment ca ne e mai bine. Sau unde ne atrage ceva. Si apoi ne schimbam. Si vrem altceva. Si altundeva. Si iar inapoi. Si tot asa.

Ma intreb daca vesticii stau la fel si isi plang in pumni expatii. Daca formeaza un cor al bocitoarelor care sa duca pana la granita pe curajosii ce indraznesc sa o paseasca.

Se pare ca am ramas cu o nostalgie a cortinei. De ne chinuim asa sa tragem de ea chiar cand nu exista. Doar doar putem sa ne batem in acte finale, totale si pe cantitatea de cenusa pusa in cap.