Locul

–    Cand vom ajunge acolo vom…
si aici gandul se oprea pentru ca nu puteai sa stii ce se va intampla. Si tocmai de aceea era bine. De fapt mai mult decat bine. Era intr-un fel paradisul. Intoarcerea la copilarie. Cand pana si o pala de vant te face sa te umpli de un fel de fior al mirarii. Fiecare strada, fiecare om, fiecare miros cu totul altceva decat intalnisei inainte. Si sa alergi asa, la nesfarsit, din senzatie in senzatie. Un bebe suparat acolo suna altfel decat unul de aici. Sunetele nu mai intra ascutit. Nu mai spui ‘uite un bebe’ si te incrunti. Ci ‘uite un bebe’. Si ii zambesti. Iar binele vine numai dintr-o modulatie a vocii, o miscare a muschilor care schimba…

–    Ce schimba?
Si vocea suna un pic ironic, un pic plictisita de o asemenea abstractizare. Chiar si un pic obosita. Aceasta nefiind prima discutie de acest gen.

Dar pe de alta parte astfel de discutii sunt bune vara. Pentru ca starea de bine este prezenta prin o privire catre un petec de cer senin. Sau un gand la o oja rosie. Letargie. Iarna insa astfel de sicutii sunt periculoase. Te duc cu gandul la actiune care trebuie sa se intample acum. Astazi. Sau maine cel mai tarziu. Pana la a-ti da seama ca nu se va intampla niciodata. Si ca nici nu ai facut ceva ca sa se intample. De ajungi sa nu mai stii daca inchisoarea este in tine sau este in afara, formata dintr-o multitudine de lucruri care par de nerezolvat. Atat de multe incat nici nu te mai apuci sa rezolvi ceva.

Iar apoi mai este Locul. Care anume este? Nu poate fi oricare. Pentru ca atunci ai suferi numai de o plictiseala pe care ai putea sa o tratezi si local. Facand un copil de exemplu. Sau luand un dihor. Ca tot este la moda.

Parintilor nu le spui nimic. Pentru ca ei se intristeaza vazand inadaptarea. Si un fel de nefericire. Care nici macar nu poate fi numita astfel. Ei si-ar dori sa iti faci langa ei o casa mare. Pe care sa o mobilezi cu doua frigidere. Si sa ai perdele albe la fereastra. Si flori in dreptul grilajului. Semn de stabilitate si hotarare sa faci de la 1 pana la 3 copii. Adica 6 ani minim in care ei sa nu se mai intrebe ce anume sa faca cu viata lor.

Numai ca zilele trec si frigiderul, chiar si acela care este, sta gol, populat numai cu ardei stricati, din diferite generatii de cumparaturi. Iar la fereastra nici gand de vreo floare. Nimic nu pare sa se intample. Se uita la tine ingandurati si ofteaza. Tot asteptand sa gasesti ceva care sa iti faca placere. Pentru ca de mult au renuntat sa iti mai dea sfaturi.Iar tu in continuare cauti locul pe care sa il poti numi casa.

–    Adevarul este ca si suntem un pic razgaiati. Fara nimic care sa traga de noi si sa ne scoata din amorteala.
E adevarat ca nici nu ne plac decat oamenii inchisi in anumite perimetre. Sa zicem numai oamenii pe care ii intalnim la gradina Ioanid. Si ne mai plac si oamenii de pe Artur Verona. De ajungem sa ne intalnim ca niste zombi numai intre 2 strazi, stresandu-ne de lucrurile peste care putem da dincolo de ele.

Lipsa de civilizatie. Spaima noastra cea mare. Dar ce anume ar fi civilizatia nu prea stii, fiind raspandita difuz intr-o multitudine de acte, care impreuna, in final, te fac sa spui ca traiesti intr-un loc civilizat.

Deci asa. Civilizatia traieste numai la oras. Si numai in paturile sale care o duc bine. Ba chiar numai pe doua strazi. Iar apoi totul se intuneca si intra intr-un fel de ceata populata numai cu animale. Lucrurile acestea te fac sa te crucesti un pic si sa te intrebi ce inseamna acea civilizatie pe care o cauti. Si, mai ales, de ce este ea oriunde in alta parte decat esti tu acum.

Raspunsuri se gasesc: prea multe locuri urate, prea multi oameni dezinteresati, prea multi oameni violenti, prea putine lucruri care sa se intample. Dar mai ales prea multe asteptari de la ceilalti si prea multa ingaduinta pentru tine.

–    De ce vrei sa pleci?
–    Mi se pare anormal sa nu am unde sa ma plimb cu bicicleta in orasul meu.
Mie mi se pare anormal sa sustii politicieni pe care ii dispretuiesti ca sa te duci intr-o excursie. Sau sa mananci somon fume.  Si la fel de anormal mi se pare sa nu mai ai curiozitati. Si mai mult decat anormal sa nu doresti sa lasi ceva in urma ta. Sa nu iti doresti sa schimbi. Si sa faci lucrurile sa fie mai bine decat le-ai gasit.

–    Societatea in care traiesti te strica.
Da, poti sa te sperii la un moment dat si sa fugi cautand locul in care nu te vei mai simti schilodit. Sau poate numai locul unde vei avea justificarea suprema ‘Eh, ce puteam eu sa fac acolo?, eram numai un strain!’.  Daca politicienii sunt si acolo dobitoci si corupti asta nu te priveste. Daca isi face cineva acolo o casa de un roz care sa iti strapezeasca dintii poti sa razi detasat.

–    De ce vrei sa pleci?
–    Mi se pare anormal sa imi placa numai 0,01% din oamenii printre care traiesc. Si sa platesc atat de mult numai ca sa nu ii intalnesc.

Cand vom ajunge acolo vom…