Cine a invatat vreodata ceva din povestile de viata? Ma refer la cele cu P, scris in acest fel. Pentru ca din povestile personale, mai micute, nu avem ce face, din moment ce traim cu ele invatam ceva. Si chiar daca nu vrem sa invatam nimic, pentru ca ne enerveaza procesul de gandire, ceva tot se schimba in modul in care vedem lumea. Daca lumea este altfel pentru noi in urma unei povesti. Si asta este suficient. Si nu ne trebuie nimic mai mult.
Exista insa jurnalisti care inca mai cred in Povestile de viata. Povesti care ar trebui sa se comporte asemeni tragediilor antice – sa duca un dialog revelator cu cetatea despre credintele dupa care aceasta functioneaza. Sa pleci de la o asemenea intalnire cu impresia ca gata, ai reusit sa pipai sforile de care trage papusarul. Iar daca scriitura este chiar buna ai putea vedea si papucii papusarului. Pentru ca, nu-i asa, cand realitatea este atat de deosebita la ce mai este buna fictiunea?
Dar cum nu orice magar este cal nici orice nenorocire nu este tragedie. Nu are in ea un sambure de revelatie care sa te poarte mai departe si sa iti transmita ceva important pentru viata ta. Adica sa mearga dincolo de faptele strict enuntate. Si uite asa, desi stirile de la ora 5 sunt pline de nenorociri, ele nu spun nimic despre societatea noastra. Nu ai substrat universal la un nene care da cu toporul in cap la o tanti. Si nici daca faci reportaje mai ample despre o pustoaica facuta posta de 12 taranusi nu este ca si cum prin asta lumea in care traiesti ar deveni mai vizibila. Povestile de viata gadila suprafata asemeni telenovelelor, nu va mai autoamagiti ca ati crea continut care ar avea vreo valoare.
Dar sa lasam comparatiile cu tragediile. As putea pleca in schimb de la parerea ca restul oamenilor, cei doritori de Povesti de viata, toti ceilalti, mai putin eu, sunt firi sensibile. Ba chiar miloase. Si ca pe ei nu ii intereseaza ideile. Ci numai sa isi scurga umezeala din inima pe lucruri sordide. Si atunci aceste povesti au scopuri mai umile, scopuri curative. Scopul de a te simti mai bun si mai curat decat altii, care uite cum iau toporul cand tu te abtii. Povesti prin care te simti tare milos fara sa faci nimic efectiv. Deci un scop nobil.
Cred ca toti producatorii de content ar trebui sa isi consume in continuare resursele sa stranga astfel de povesti, mai mult sau mai putin sordide. Sunt sigura ca asta ii va scapa de la viitorul faliment. Yep, exact aici sta valoarea.
calator prin oras 
Scopul genului asta de jurnalism nu e de a te simti milos ci de-ati arata ceva ce nu stiai, fie ca e vorba de o bucatica din viata unui personaj interesant, fie ca e vorba de un unghi pe care toata presa nu l-a atins(vezi cazul cu ingerii din jurul ei), fie o poveste in care te poti regasi.
Mie articolul la care tu ai facut referire nu mi-a starnit mila, nu m-a facut sa ma simt mai bine. M-a revoltat. M-a facut sa-i detest pe toti jurnalistii care scrisesera despre fata aia si isi batusera joc de ea(„curva satului” e doar un exemplu). Dar mai ales m-a bucurat pentru ca a demonstrat ca exista oameni in sistemul asta care chiar se implica in viata omuletilor de care trebuie sa se ingrijeasca.
Nu inteleg pe ce bazezi afirmatia asta: „Si nici daca faci reportaje mai ample despre o pustoaica facuta posta de 12 taranusi nu este ca si cum prin asta lumea in care traiesti ar deveni mai vizibila.” De ce nu devine mai vizibila? Cum poti compara un reportaj amplu, bazat pe luni de interviuri si scormoniri cu o telenovela care intradevar exploreaza doar suprafata ?
Nu acuz, incerc doar sa inteleg:)
argumentul tau nu prea tine pentru ca important este unghiul de abordare al povestii. aici nu s-a discutat despre cum stirile au denigrat sau acoperit numai o parte a povestii, ai sa fie atractiv pentru un public mai educat. accentul se pune in cu totul alta parte. adica acolo unde se pune si in cazul stirilor de care vorbeam. se cauta socantul. si e si pacat ca dupa luni de interviuri sa ajungi tot la asa ceva.
in ce priveste ‘vizibil’ cred ca il folosim diferit. in acest context este echivalent cu inteligibil.
🙂 Citez: „În toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbaţii dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de ştiri. Toţi o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu şi-a pus problema că e o fată abuzată, care îşi pierduse copilăria”
Asa se deschide povestea. Stirile au tratat subiectul intr-un anume fel, asta e o poveste despre cum cineva si-a pierdut copilaria si invatat sa si-o regaseasca alaturi de si datorita unor oameni responsabili care au avut-o in grija- un unghi de abordare care nu cauta deloc socantul ci umanul subiectului.
Lavinia Gliga a fost singura jurnalista care a vorbit cu fata, cu parintii ei, cu cei de la Protectia Copilului care au avut-o in grija. Pentru mine bucatica de lume pe care jurnalista a documentat-o a fost mai mult decat inteligibila.
da, iar dupa primele randuri ce urmeaza? inca 5 pagini de cu totul altceva.
si zau daca incerc sa te conving de ceva. eu am citit articolul pentru ca a fost prezentat ca un varf al genului. ceea ce m-a ingrozit un pic, pentru ca soarta genului atunci nu se vede prea bine.
este un articol pe care cu greu am reusit sa il citesc si am ajuns pana la capat numai din curiozitate de a descoperi de ce este laudat. si, in mod normal, daca ne luam dupa demografice, eu ar trebui sa fiu cititoare de tabu. iar in reactia mea nu cred sa fi fost prea speciala, cel putin pe net nu am vazut vreo reactie in pagina in care a fost publicat. din pacate munca multa nu duce si mereu la un rezultat ok. tot timpul cand am citit am avut impresia ca era un raport de politie impanat cu cateva ajective pentru culoare.
nici eu nu incercam sa te conving de ceva:)
vorba aia…gusturile nu se discuta. Incercam doar sa inteleg de ce ti-ai format parerea asta- diferita evident de a mea.
Mie mi-a placut foarte mult. L-am citit dintr-un foc, ba mi-am facut si cercetarea lucrarii de licenta pe el si deci am „fortat” inca 100 de oameni sa-l citeasca cap coada si sa raspunda la intrebari pe tema lui.
Pe site nu e nici un comentariu, parerea mea pentru ca esti obligat sa iti faci cont ca sa comentezi. Nici un text de pe tabu.ro de genul asta mai ales nu are reactii acolo. Dar pe bloguri, facebook, twitter etc sunt mentionate frecvent.
Plec la scoala:) Toate cele bune
@dana, te felicit pt ca ai ajuns pana la final cu cititul, eu m-am oprit la pagina 3, era incredibil de plictisitor.
@zapacita, intentia articolului e laudabila, rezultatul nu e insa pe masura.
@mimi, pentru tine. Mie si rezultatul mi s-a parut extraordinar.
@ zapacita, eu prin rezultat m-am referit la modul in care a fost scris. inceputul incerca sa fie emotionant, dar nu reuseste, iar restul e un soi de „raport” in care mi se dau prea multe amanunte a.i. nici nu mai stiu care este subiectul.
dar daca nu te simti deranjata de imagini construite prost („Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuţ, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, şatenă, toată în negru”) inseamna ca rezultatul e ok.
Am inteles la ce te-ai referit. Mie imi place cum e scris si inceputul m-a facut sa vreau sa citesc si restul. Restul a fost un reportaj foarte bun care pentru mine a facut lumina.
Nu vad de ce e construita prost imaginea:) Propozitia de dinainte este „Daciile au oprit la capătul satului, la şosea.”. Iti dai seama ca au coborat dintr-o masina 🙂 (daca, scotand din context, la asta te refereai prin prost construit)
Pe mine ma ajuta imaginea asta sa vizualizez povestea. Imi da un „feeling” mult mai puternic decat mi-ar fi dat filmarea celor doi(poate nici nu as fi remarcat cum aratau sau din ce masina au coborat)
Nu ma refeream la asta. Atunci cand construiesti o imagine in oglinda (precum se incearca aici) trebuie sa utilizezi atribute situate pe acelasi nivel (sa te raportezi la aceleasi aspecte). Asta daca vrei sa obtii o imagine functionabila.
Nu pot spune „Copacul este inalt si puternic, floarea e parfumata si colorata”.
Bine , pot spune dar imaginea care se formeaza in mintea mea nu e clara si o voi uita f repede.
Pentru ca ceea ce spun sa fie recognoscibil ar tb sa fie construit ceva de genul: „Copacul e inalt si puternic, floarea fragila isi pierde parfumul in umbra sa…”.
Sau in orice caz ceva de genul acesta.
Nu pot sa insiruiesc niste atribute si sa ma astept ca cititorul sa inteleaga ceva din ele. Tb sa construiesc o imagine cu ele.
De-a lungul textului totul este ocnstruit cu tehnica de care spui tu, specifica genului asta de texte- „show, don’t tell”. Nu poti construi tot textul asa pentru ca devine greoi. Ai nevoie de astfel de atribute si descrieri explicite pentru cadraj. E important sa stiu cum aratau oamenii aia, fara sa mi se insire epitete sau alte constructii care sa stilizeze imaginea. Am nevoie sa-i vad asa cum i-a vazut jurnalista, asa cum i-au vazut satenii. Constructiile de care spui tu sunt utile numai daca au un scop clar si servesc intregul intr-un anume mod. Altfel facem literatura sau reportaje pretioase, stilizate care isi pierd din veridicitate. Mie imi place sa „vad”- citesc ceva si sa imi imaginez simbolurile, conexiunile, nu sa mi se spuna de catre autor ce ar trebui sa simt in raport cu inaltimea sau constitutia unui personaj.
@ zapacita, da arata-mi dar nu alambicat. cu atat mai mult cu cat e un reportaj. trebuie sa fie clar.
iar in legatura cu „literatura” textului as spune ca autorul se straduiest destul de mult (si fara rezultat) sa creeze un incipit liric.
daca nu vroia sa construiasca aceea descriere in oglinda, intr-o propozitie il caracteriza pe el, in alta propozitie pe ea, nu ii descria impreuna. a fost alegerea autorului sa ii descrie astfel si a facut-o prost.
iar acesta e doar un exemplu. pur si simplu nu mi se pare ca acest text este bine scris.
ma bucur ca tie ti-a placut, dar asta nu inseamna ca eu am sa ajung sa consider ca e bine scris doar pentru ca exista oameni care au apreciat acest text.
si nici nu vreau sa te conving ca e un text prost care nu merita aprecierea ta.
e destul de clar ca tie iti place textul acesta pentru ca in opinia ta este minunat scris.
acum ca am clarificat de ce mie mi se pare prost scris ma indoiesc ca are sens sa ne mai contrazicem. sper ca data viitoare sa gasim un text care sa ne placa amandurora 🙂
„Plouase cu o seară înainte şi pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineaţă de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la şosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuţ, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, şatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât poliţiştii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta şoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă şi au ajuns la căsuţa gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi…
… ma leeesi, Agarbiceanu, Sadoveanu, cine puii mei se crede? Ingrozitor. Kitsch.
Dana, Mimi, sunteti finute in aprecieri. Textul e o mizerie pe care nu o poti citi decat daca esti masochist sau ai, cum avea Dana, un interes profesional. Am rezistat primele 2 pagini. Nu are structura, nu are continuitate. Se putea rezuma la o pagina A4 cu arial de 12.
@Zapacita: incearca niste literatura de calitate, apoi revino la jurnalism pentru informare nu pentru impresii ieftine de ziarizde sensibile.
Am citit textul si nu m-am tavalit in chinuri. Ba mai mult, indraznesc sa spun că cineva care l-a citit, fie si numai pana la jumatate, ar fi trebuit sa inteleaga relativ usor ca e un text despre cum functionam ca societate (protectia copilului, comunitatea, familia, noi toti) atunci cand e lovit un copil vulnerabil. Daca nu s-a inteles asta, nu stiu cat e vina autorului si cat indiferenta mentala sau o tabacirea sufleteasca a unora dintre aceia care sa intampla sa citeasca. „Nu-mi pasa” nu e totuna cu „nu-mi place”.
Povesti de viata, ca-s cu litera mica sau mare, inseamna si altceva decat chestii simpatic-inteligente sau inofensiv-profunde, numai bune de intretinut o conversatie de up-date, la o cana cu ceai. Inseamna (si) o confruntare cu chestii mai nasoale, iar adevarul e ca in Romania familia are valori invechite si reactii tarzii, comunitatea judeca inainte sa apere, iar organismele sociale sunt o nebuloasa despre care putini stim suficient de multe incat sa intelegem ce trebuie sau pot sa faca. Daca articolul ala are vreun merit (care sa tina de jurnalism, nu de „publishing”) atunci probabil vine din faptul ca s-a dus in alta directie decat cea in care se duc in mod natural tabloidele, stirile de la ora 5 si, din cate vad mai sus, cei care reduc Povestea la „o pustoaica facuta posta de 12 taranusi”. Nu e un merit minor si nu cred ca e nevoie de argumente suplimentare.
Anatomic, nu sunt in targetul Tabu, dar am interese profesionale (inteleg de mai sus ca asta e o justificare ok pentru a nu fi luat de masochist) pentru asemenea „content”, asa ca am citit textul respectiv cu ochii larg deschisi si nu pot spune ca mi-am pierdut timpul. Nici nu mi-a platit intretinerea si nici n-a rezolvat problemele incalzirii globale, dar mi-a aratat ceva ce nu stiam ca exista: un sistem, ce-i drept firav, prin care se pot recupera oameni. In Romania, asta nu e putin lucru. Iti da speranta.
Altfel, orice discutie despre stilul genului asta de scriitura, in sensul imbunatatirii ei, e binevenita si, in principiu, ma bucura. Nu prea e cazul discutiei de fata. Daca mitocanescul „ziarizde” e pana la urma ignorabil, cu elitisme de suprafata, gen „functionabil” (o incertitudine lingvistica, presupun) si „incipit liric” (iar presupun, o pretiozitate mascata in concept de tehnica scriiturii) nu stiu ce sa fac si de unde sa le apuc.
Nu treceti prea usor peste faptul ca e vorba de jurnalism, nu de literatura. Cartile alea de calitate pe care le caram dupa noi, le tinem pe birouri si le citim in pauza de masa si seara in pat, odata terminate poate iti incalzesc sufletul, dar nu-ti cer sa faci nimic (nici macar sa te lauzi cu ele). Un articol care iti spune ce se intampla cu un copil abuzat ar putea insa sa-ti ceara sa schimbi niste lucruri. Cum ar fi, sa nu faci „curva” un copil prins intr-o „poveste de viata” din care nu poate, si nu va putea vreodata, sa iasa singur.
In rest, as fi moderat-bucuros daca m-ati putea indruma spre ceva mai acatarii decat textul asta, aparut in „publishingul” romanesc, online sau de aiurea, in ultima vreme.
Seara faina va doresc, oriunde cititi si scrieti.
Drag povestitor din” orasul viu” eu am „incercat” suficienta literatura de calitate; apreciez totusi intentia ta de a ma culturaliza :)) Acum, incearca si tu sa nu te iei atat de in serios(surpriza 🙂 judecatile tale de valoare nu sunt universal valabile), incearca sa inveti sa respecti parerile oamenilor din jurul tau si abia apoi hazardeaza-te intr-un dialog civilizat.
Eu intelesesem ca aici discutam despre povestile „de viata” nu despre JURNALISM DE INFORMARE. Jurnalistii „informatori”, in cazul acesta, sunt cei care fara sa se ridice de pe scaunele lor au facut-o in toate felurile pe fetita din „poveste”.
Poate din intamplare esti detinatorul adevarului absolut(caz in care imi cer scuze pentru momentul in care m-am indoit de universalitatea judecatilor tale). Altfel nu vad cum ai putea face aprecieri de genul „o mizerie pe care nu o poti citi decat daca esti(…)”. Daca asa stau lucrurile mi-ar placea tare mult sa te intalnesc. Ba chiar sa-mi scriu si eu impresiile ieftine si sensibile vis a vis de tine.
buna gabi, daca nu ma insel, la textul din tabu am ajuns tocmai de la un link pus la tine pe blog. si rolul tau in aceasta scriitura este ceva mai mare decat spui aici. eu inteleg ca esti atasat de el, considenrandu-l intr-un fel un produs al tau. si inteleg si ca ‘povestile de viata’ sunt specializarea ta. motiv pentru care oricine ti-ar spune ca este o forma anacronica de exprimare care nu mai corespunde sensibilitatii moderne tu nu vei crede. dar pentru ca ceri un exemplu de ceva in acest stil care prinde mai bine la public iti dau urmatorul link http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6116249-venit-urta.htm
Buna Dana. cred ca ma confunzi cu Cristi Lupsa. La el pe blog ai vazut probabil linkul catre articol. E sunt, deci, altul, nu foarte atasat de articol, dar convins de el. Indiferent de confuzie, argumentele mele raman.
Stiu materialul catre care ma trimiti. Are meritele si pacatele lui. Intrebarea mea ar fi cum iti imaginezi ca ar fi aratat in scris? Tot anacronic? Sau aici vorbim despre un fetish pentru tot ce-i online? caz in care, ma scuzati, problema-i alta si discutia n-are rost.
scuze de confuzie :). sa zicem ca as avea o aplecare catre online, dar daca de aici porneste faptul ca textul cu pricina nu imi place, pentru ca el este scris special pentru print, atunci discutia nu are sens. pentru ca restul lumii e fericita si eu gresesc, iar acest tip de jurnalism va trai bine mersi in continuare. numai ca eu nu cred ca am discuta asa de mult numai pentru o greseala a mea.
modul de a citi online chiar a schimbat preferintele receptorilor. poate sa fie faptul ca nu mai au rabdare, poate sa fie necesitatea de a aprofunda mai mult numai daca sunt interesati de subiect. sau pur si simplu faptul ca acum au acces la o multime de povesti de viata scrise de chiar cei ce le-au trait. si atunci jurnalistii ar trebui sa le dea ceva mai mult. asta daca vor sa isi pastreze un public educat.
ce as fi facut eu cu acest text? probabil l-as fi impartit pe subcapitole care sa trateze probleme diferite. si as fi lasat personajele sa vorbeasca in loc sa le traduc eu parerile. si l-as fi lasat controversat, asa cum si este, in loc sa vin cu explicatia slaba ‘mediul te face rau’. si cu siguranta as fi incercat sa dau de jurnalistii care au spus povestea dintr-un singur punct de vedere sa vad de ce au actionat asa. nu ar strica nici statistici sau alte date concrete, care lipsesc, motiv pentru care nici nu iti poti face o imagine foarte clara despre problema abuzurilor, daca asta este cea care te intereseaza.
in acest text ai mai mult o incercare de a reda o atmosfera, de a naste sentimente de genul ‘vai de soarta noastra’. si din pacate nici aici nu a iesit prea bine.
iar argumentul ca un asemenea text nu place pentru ca am fi egoisti si nu ne pasa decat de noi nu tine. pentru ca cel care transmite trebuie sa o faca atat de bine incat sa nasca interes pentru subiectul ales de el.
altfel numai de bine, nu tin sa cant prohodul nimanui. chiar a fost o intamplare ca am deschis discutia cand revista este intr-o situatie atat de dificila.