Papusa vs little macho

Bebelontul a facut 3 luni si a trecut de 7 kg. Vorbeste, rade, merge si multe alte chestii.

Sunt atat de multe lucruri de povestit in aceasta luna incat zau daca stiu cu ce sa incep. Poate cu ultima discutie – sa fie Radu o papusa sau un little macho? Aici exista divergente. In rest toata lumea este de acord cu urmatoarele – gaza, galusca, gaoace, pitulice, vasile, dom’ primar, spiridus, cheliuta. Mai putin buldogel pe care il detest din toata inima. Nu meriti sa fii numit asa chiar daca balesti.

In aceasta luna am fost la munte, la bucuresti, la mare si apoi iar la bucuresti. Cel mai mult ne-a placut ghiciti unde

Vantul a fost un pic deranjant. Si nici cu soarele prea puternic nu ne impacam foarte bine. Mai ales cand unii au prea multe idei.

Aventuri am avut cat cuprinde. Am cunoscut un pitic.

Am fost la nunta. Casual.

In jurul nostru s-au inmultit girafele.

Si am invatat sa dansam pe muzica proasta.

Papusa sau little macho?

Cum am cucerit lumea in doua luni

Guest-post de Sorin Tudor*

Salut! Numele meu este Radu Tudor. Dar cred ca stiti asta deja. Daca nu stiti, nu e nicio suparare. O sa aflati curand. Pentru ca, tocmai am cucerit lumea.
Acestea fiind spuse, haideti sa va povestesc.

Lumea este foarte diferita. Atat de diferita incat nici macar nu are aceeasi marime. Uneori e aproape cat un patut. Ok, ok, rectific: uneori este aproape cat un patut pus intr-o camera.
(In paranteza fie spus: v-am spus ca sunt un mare ecologist? Trust me: plastic is not good! Intrebati orice alt bebelont – suzeta sau „the real thing”? – si va veti convinge.)

Alteori, lumea este mai mare. Atat de mare incat obosesti sa o privesti. Si incepi sa casti. Si sa casti… Si sa explici celor din jur ca, gata, ti s-a facut foame.
Observatie personala: lumea este cu atat mai mare cu cat este mai verde. Nu v-am spus eu ca sunt un mare ecologist? 😉

In lume se intampla o multime de lucruri. Despre unele dintre ele poti citi pe internet. Daca nu ti-e foame. Si somn. Si daca vrei neaparat.
Personal, cred ca o parte dintre lucrurile care se spun pe internet trebuie tratate cu indiferenta. Si cu parere de rau ca ai pampersii pe tine…

In lume, sunt o multime de oameni care se lauda ca seamana cu tine. Tipul asta, de pilda: este tatal meu, are o privire inteligenta si, in general, este simpatic (mai ales cand ma plimba in brate). Spune mereu ca semanam. Ok, fie!

Din pacate, tatal meu este incomplet. Jur ca nu l-am stricat eu: asa m-am procopsit cu el! Cum incomplet? Pur si simplu nu este dotat cu surse de hrana. Va zic sigur: in doua luni am tot avut timp sa ma conving. Priviti!

Cu toate acestea, l-am lasat sa scrie acest post. Dupa dictare, evident. 🙂 De ce l-a scris el si nu eu? Pentru ca eu abia am implinit astazi doua luni, duh!!!
Moment in care, va repet: ma numesc Radu Tudor si tocmai am cucerit lumea.
Pe curand! 🙂

Sorin Tudor a absolvit liceul in Dr. Turnu-Severin, a scris o carte de povesti – „Rila-Iepurila si tara din oglinda” – si, in momentele de plictiseala, sustine ca este dinamovist. Din 2010 este tatal lui Radu. Full time.

Bebelontul la o luna

A trecut o luna, asa ca ar fi timpul sa va mai povestesc una alta. Si sa pun cateva poze cu bebelontul.


Cand l-am numit asa nu am gresit – Radu este hotarat sa bata toate recordurile si sa creasca intr-o saptamana cat altii in sapte. Acum, la o luna, a acumulat doua kilograme raspandite sub forma de colacei sugrumati pe la toate incheieturile. A facut niste falcute de popey si la barbie cu greu isi fac loc cele trei straturi de gusite.


Toate acestea sunt intretinute prin mancare ceruta intai scancit, apoi impacientat o data la doua ore. Doar somnul de trei ore, pasare rara, care nu stim inca de ce anume este influentata, sa intrerupa acest ritm. Ce bine ca citesc in carti ca de acum este momentul sa doarma toata noaptea, cu numai o trezire! Desigur, noi ne continuam ritmul nostru, dar gandul ca se va intampla asta candva ne da fiori de placere. E adevarat, bebelusii care la o luna invatau sa se trezeasca numai o data noaptea erau niste bebelusi comunisti, care stiau ca parintii lor sunt ocupati ca sa le construiasca un viitor de aur. Sa speram ca Radu nu se va dovedi inca de la varsta asta a fi un capitalist rapace care suge tot ce prinde. Si va invata si el ca nu se mananca de 4 ori pe noapte.

Cea mai mare mare realizare pana acum este descoperirea ca daca te tragi bine-bine de par, apuci si nu mai lasi, te poti face singur sa plangi. Distractie cu care Radu mai intrerupe monotonia somn-masa de cateva zile. Si de atunci eu ma tot uit la pletele bebelusilor mai mari, cam pe la 3 luni, pe care ii intalnim in parc. Marea lor majoritate sunt aproape cheli. Si aici urmeaza multe semne de intrebare: ???????????????????


Tot la capitolul realizari trecem si mutritele pe care le face. Fara scop precis. Dar care i-au adus cateva noi apelative. Exista mutrita de “O”, cu buzele tuguiate si ochii mirati. Cand o face il numim micul dragon. Mai este si fata de Vasile, cand este murdar tot de lapte pe fata si i se vad cele 3 gusite. Are si fata de calut, atunci cand este suparat, insa nu foarte convins si doar scoate un he –he –hehehe. Uneori este si gaza, atunci cand se incordeaza foarte tare ca si cum tocmai ce s-a hotarat ca atat ne-a suportat, se ridica si pleaca.


In ce priveste programul nostru este extrem de incarcat. Avem doua spalari pe zi cu apa fiarta si apoi racita. Si doua plimbari in parc. Si ne schimbam fara numar, fara numar. Daca la asta mai adaugam spalat si calcat haine, facut curat, mancare si ingrijirea propriei persoane rezulta ca ramane o gluma buna intentia mea de a lucra 4 ore pe zi. Sunt zile in care e bine daca reusesc sa mananc ceva pana la ora 2. Si am de ales intre mai multe lucruri fara de care chiar nu se poate. Sau se poate? Pana acum mancarea a primat inaintea somnului si dusului. Fomista si eu, ca si bebelontul. Strategia adoptata pentru supravietuire este – odata si-odata se va termina. Desi mi s-a spus ca e una gresita. Dar eu cred ce spune lumea prin parc cand se baga in seama – ce copil dragut, lasati, ca o sa se termine.


In general insa, stiu bine ca nu am de ce sa zic ca bebelontul ar fi dificil. Prima oara l-am auzit plangand la doua saptamani. De ne-am speriat asa de tare incat am pus mana pe telefon la 12 noaptea ca sa-i spun mamei ca am stricat copilul. Si avem doar unul! Din fericire nu a raspuns, ca altfel nu stiu cat ar fi apreciat umorul situatiei. Si parca nici colicele nu sunt asa de rele. O criza la cateva zile este ca si cum nu ar exista defel.


Dar totusi timpul trece asa de greu! De abia astept sa fie un pic mai mare, sa stea in fundulet si sa putem comunica mai mult decat un “O”

Radu aka bebelontul

Am o poveste lunga despre Radu, supranumit bebelontul de cand am aflat ca are 3,500 kg, mergand spre 90. Dar cum nu este tocmai sigur ca voi fi lasata sa o scriu ma gandesc sa apelez la poze.

Aici are o zi. Este infasat de nu intelegeam nimic din el. Oricum, in perioada respectiva nu intelegeam nimic. Punct.

Trecem repede peste perioada cu spitalul. Si ajungem acasa. Unde mama intelege sa ia situatia in maini.

Poza de mai sus este pentru curiosi. Dupa care mama, extrem de mandra de ea a inceput sa-i prezinte dezastrul de la mine din dulap si l-a invatat sa nu faca asemeni noua.

Bebelontul ar mai fi stat sa discute diverse aspecte estetice dar a fost rapus de oboseala si a luat pozitia broasca. Ceea ce inseamna ca o ora – doua putem face ce dorim.

Dupa care e musai sa il hranim playboy style. Deci daca ar fi sa pozez vreodata pentru revista cu pricina acum ar fi momentul. Asta nu va mai arat, dar wow, ca sa zic asa.

Daca nu doarme si nu mananca atunci Radu e prin parc cu sapca pe o ureche plangandu-se ca sunt prea multe carucioare si mamicile arata cam rau. Unde sunt fetele de alta data?

In rest, toate bune si frumoase. Mai multe detalii pe site in zilele urmatoare. Chiar, cum sa numesc rubrica?

Desene

Nah, ca nu am mai scris de nici eu nu mai tin minte cand. Dar prestez in continuare cu drag si spor pe hotcity. Asa ca aruncati un ochi pe rubrica aripa de fluture ca sa vedeti cum o mai duc. Si pe celelalte rubrici ca sa vedeti la ce m-as gandi daca nu m-as gandi numai la viitorul bebe. Ceea ce este desigur o mare minciuna. Asa ca am scris niste articole prefacandu-ma ca ma gandesc la ceva ce nu ma gandesc 😀

Pana una alta sa va arat poze din viitoarea camera a brotacului. Pe care Nadia a facut-o foarte frumoasa. Apelati cu incredere daca vreti si voi.

Update: piticul Radu este programat sa soseasca pe la noi in data de 21. Adica zodia gemeni, pentru ca toata lumea se arata interesata de asta. Ceea ce am citit pe un site ca ar fi „Ziua incantarii lumesti” (mda, deci presimt ca numai cu facaletul o sa alerg dupa el sa il potolesc).

Ne-am pus toti aceeasi uniforma

Cam oriunde ti-ai arunca ochii in jur nu se poate sa nu te izbeasca faptul ca societatea noastra este uniforma. Exista maxim 5 tipologii mari si toata lumea se chinuie sa se inghesuie in ele.

Dar parca nici tipologiile acestea nu sunt atat de diferite. Iei cantaretul funky care apare pe youtube si vezi ca are exact aceeasi expresie cu liceanul tocmai picat de la tara pentru prima oara in oras de capul lui. Se imbraca la fel. Au acceasi impresie de smecher care a pus stapanire pe lume. Unul are toale originale si altul facute in China. Identice. Si expresia ambilor o vezi mai tarziu si pe fata unei politiciene care explica la cine stie ce conferinta care ar trebui sa fie rolul femeilor in societate.

Si pentru toate aceste asemanari nu cred ca putem da vina nici pe comunism. Si nici pe televizorul care ne educa sa fim toti la fel. Ba nici chiar pe globalizarea care s-a pravalit peste noi. Putem da vina numai pe lene. Ne imbracam la fel, ne miscam la fel, vorbim la fel si uram la fel pentru ca ne este lene sa descoperim ceea ce ar fi propriu. Ce si-au batut altii capul sa zica si a gasit cativa adepti ne va gasi musai si pe noi. Daca toti tipa si injura o facem si noi. Daca stau cu fetele in pamant si nu au nicio expresie asa vom fi si noi.

Pana la urma o expresie proprie necesita o gandire proprie. Sau o experienta diferita. Sau atentie data unei mosteniri culturale. In general necesita cateva idei care nu raman la nivel declarativ, ci prind contur in lumea inconjuratoare. Si necesita si o oarecare hotarare. Tu esti acest lucru si nu un altul, oricat ar parea el de stralucitor si usor de atins. Sunt toti la fel pentru ca pentru o identitate iti trebuie ceva curaj si constanta. Si noi nu le avem.

Iar in plus, a fi diferit este cumva si rau. Prilej de multe atacuri si discutii. De la batranici catre pusti de liceu, de la iubitori de animale catre ahtiati dupa cluburi, de la intelectuali catre pustoaice in roz iubitoare de mall. Toti ar vrea ca ceilalti sa fie exact ca si ei in loc sa se bucure ca exista chiar si aceasta diversitate minima. Si ii ataca virulent de cate ori si in toate modurile posibile. Oricine nu este ca tine e ‘vrajitoarea’ ce trebuie sa fie arsa pe rug. Nu se poate sa fi uitat atacurile contra pitzi de acum un an sau doi. Toata lumea o facea.

Ei bine, lipsa acestei uniformizari este cea care te izbeste de cate ori iesi din tara. Sau te uiti pe un blog colectiv din strainatate. Acolo jucatorii de polo nu seamana cu medicii si nici detinatorii de restaurante cu jurnalistii. Au o atitudine si un intreg background care le sustine identitatea. Fara ostentatie si fara agresivitate.

Ma intreb in cati ani se va produce si la noi o asemenea schimbare de mentalitate. Si daca se va produce vreodata. Sau trebuie in continuare sa incercam sa ne amestecam cat mai mul in peisaj daca vrem sa nu avem dificultati in mentinerea intacta a propriei persoane.

De ce nu cred in fraze motivationale

Ati ascultat vreodata un discurs motivational care sa va spuna altceva decat stiati deja? Nu ma refer la cat de inedite sunt metaforele folosite, ca in asta nu ii intrece nimeni. Ci la cunostintele pe care le aflati.

Da, stiu, nu cunostintele ne lipsesc. Ci atitudinea, care trebuie sa fie pozitiva, invingatoare si asidua asemeni picaturii chinezesti ca sa functioneze. Iar sustinatorii motivatiei noastre promit sa ne dea asta. Sa ne transforme in robotei multumiti. Totul este sa uitam ce ne trecea prin cap inainte sa luam contact cu ei. Si sa repetam numai cateva fraze care, garantat, ne vor face bine. Numai sa nu le punem la indoiala. Totul se face pe baza de credinta.

Si aici ajungem la partea enervanta a motivationalilor – ce urmaresc ei sa infiinteze este o noua religie. Bine, la o scara mai micuta. Fiindca, evident, daca si-ar propune ceva atat de maret e posibil sa dea gres si asta sa ii faca ceva mai putin fericiti. Doamne sfinte! Mecanismul este exact acelasi – crede si te vei mantui. Cu scopul pragmatic insa de a castiga cate putin de la cat mai multi. E un job, nu se pretind mesia.

Nu ma indoiesc ca atitudinea potrivita ca sa iti fie mai bine se invata. Toti patim asta de cand ne-am nascut. Altfel nu am avea nicio sansa sa traim intr-o societate. Dar se invata in timp. Si prin foarte multe exemple. Ganditi-va numai la cati ani de scoala ati facut. Cate lucruri ati incercat pana ati nimerit peste cele care pentru voi functioneaza bine. Ca sa nu mai spun despre cate momente ati avut in care desi erati in plin avant si credeati ca ceva merge bine lucrurile au luat la un moment dat o turnura nu chiar fericita.

Deci nu mesajul ma deranjeaza neaparat. Ci metoda. Si cred ca ea nu prinde decat la oameni care sunt deja setati pe acest mod motivational de gandire si tot ce cauta este inca o metafora in care sa isi imbrace propriile ganduri. Cam asa cum daca suntem rockeri cautam inca o melodie noua care sa ne transmita universul deja cunoscut. Cautam confirmarea. Nici gand de schimbare.

In final un raspuns delicios si atat de reprezentativ pentru tagma motivationalilor

Care este scopul tău în viaţă?
Voi schimba lumea, ştiu cum şi ştiu când. Voi aduce prosperitate în viaţa fiecărui om. Procesul este la fel de simplu ca cel al dispariţiei anumitor boli: părea imposibilă eradicarea anumitor boli până în momentul când s-a inventat un vaccin (poliomelita, de exemplu) sau un medicament (penicilina). La fel şi cu sărăcia: din momentul în care se descoperă antidotul în 50-100 de ani va fi o vagă amintire istorică, cum este acum ciuma bubonică.

De aici.

Indemnizatia si cateva umilinte

Eu va spun sincer ca pana la ultimele discutii nu m-am gandit prea serios la indemnizatia de 85%. Asta pentru ca nu aveam de gand sa stau acasa mai mult de strictul minim necesar ca sa fim cu totii bine. Adica si eu si bebelusul. Pe care durata am stabilit-o dupa ce spune lumea – adica trei luni de zile.

E adevarat ca am avut o oarecare strangere de inima cand m-am gandit la asta. Pentru ca am luat o decizie asa, fara nicio baza reala. Mi se pare greu de crezut ca intelegi ce inseamna sa te ocupi de un bebelus pana nu o faci efectiv. Si parca si vedeam lumea cum o sa ma arate cu degetul si o sa ma invinuiasca pentru ca ma gandesc la cai verzi pe pereti in loc sa imi asum responsabilitatea si sa mai pun cariera pe hold pentru o perioada.

Dar dupa cum ziceam, ultimele discutii au aratat ca ohohoho… nici nu banuiam eu de ce anume pot fi invinuita de unii si de altii. Cateva argumente chiar m-au umplut de uimire. Altele m-au facut sa imi iau 120 de foi de hartie alba ca sa imi cer scuze celor pe care i-am neindreptatit cu decizia mea de a avea un copil. Ar trebui sa imi fie rusine asa:

Ca nu pricep ca daca sunt mama devin o maimuta. Si pretind aiurea ca nu poti trai fara ceea ce acum mi se pare indispensabil. Ca doar bunicii nostri nu au avut electricitate. La o adica daca situatia o cere sa ma duc la tara sa cresc rosii.

Ca nu pricep ca dintr-o persoana am devenit o povara. Care acum este aruncata de la unii la altii
–    La parinti, care trebuie sa se transforme 12 din 24 in bone neplatite
–    La companie, care trebuie sa ma plateasca 4 luni de zile desi eu sunt plecata (obligat-fortat si nu in urma unei negocieri dintre parti)
–    La colegi, care muncesc mai mult, ca deh, lucrurile trebuie sa mearga si firma sa produca, ca nu e casa de intrajutorare
–    La tatal copilului, care nu mai are de intretinut o persoana, ci 3, sau mai multe, daca nu a fost prea atent
–    La intreaga natiune care plateste dari la stat, dari care imi vin mie, cea care o frec pe acasa.

Ce conteaza ca am platit si eu impozite? Sau ca am muncit ore suplimentare fara sa pretind vreo compensatie financiara. Faptele sunt fapte, atata timp cat nu mai pot contribui trebuie sa ma simt cu musca pe caciula.

Sa imi fie rusine ca nu am planificat cum trebuia aceasta situatie. In fond ce mi-ar fi fost asa de complicat sa pun bani deoparte ca sa ne intretinem eu si copilul urmatorii 7 ani fara a mai apela la nimeni? In 10 ani fara prea mare stres lucrurile s-ar fi rezolvat. Nu stiu la ce mi-o fi fost capul la 20 de ani.

Oricum, ar trebui sa fiu mandra pentru ca sunt o eroina care contribuie la viitorul tarii. Adica copilul meu va va plati voua pensiile, da? Si promit ca il fac intelectual, asa ca nu mai comentati. 😛

Si au mai fost multe alte aberatii. Daca stai sa citesti ce are de spus o populatie traita la limita saraciei te iei cu mainile de cap.

Oamenii care se uita la TV

Am auzit si eu statistici care spun ca daca nu esti la tv nu existi. Ca toata Romania se uita la cele cateva canale generaliste care difuzeaza fara incetare stiri cu fotbalisti si emisiuni despre nore urate. Si ca e musai sa fii acolo daca vrei sa ai credibilitate.

Dar uite ca nu i-am crezut, cu toate statisticile lor. Fugiti domnilor de aici, le-am spus, inselati poporul cu televizorul. Sa fim seriosi, ca nu se mai uita nimeni. Cine mai are timp de emisiunile de stiri la care se inghesuie toate cadravele cu topor in cap si toti politicienii cu maro in pantaloni? Acum ori citesti o informatie scurta de 140 de caractere ori, daca nu ai ce face cu timpul, cauti pareri avizate. Si pe cat posibil in alte limbi.

Si acest discurs il tin pentru ca de ani de zile eu nu cunosc pe nimeni care sa ajunga cuminte acasa la 6.30 si primul lucru pe care sa il faca sa fie sa deschida televizorul. Iar abia apoi sa pupe cainele, sa bata nevasta si sa isi ia de pe frigider traditionala tuica de prune. Emisiunile tv nu sunt niciodata subiect de discutie. Uneori mai sunt filmele care se dau si la tv, dar cel mai adesea cu asa mare intarziere fata de anul aparitiei incat nici nu mai merita pomenit. Daca nu se intampla ceva deosebit – un cutremur care a scufundat jumatate de continent, tot guvernul care se rusineaza si isi da demisia in bloc, discursul care anunta renuntarea la orice tip de taxa si impozit si decretarea fericirii ca obligatie nationala – nimeni nu deschide tv-ul ca sa se uite cu orele. Asa cum raporteaza productii la hectar toate posturile.

Si tocmai cand eram sa strig ‘busted!’ ma prinde doamna care face curat la mine in casa. Si ma ia la intrebari privind ultima emisiune care a aparut pe piata. Ceva cu oameni singuri care isi cauta pereche. Si imi zice razand manzeste ca era o tanti de vreo 70 de ani care vroia sa se cupleze. Dar nu cu oricine, a naibii baba nebuna, ci numai cu un mos fara burta. Eu ii stric cheful explicandu-i ca cel mai probabil baba a fost platita ca sa insire toate aberatiile cu pricina. Sa fi vazut ce fata dezamagita a facut doamna cu matura!, incerca cumva sa isi apere emisiunea. Chiar si platita nu insemna ca nu exista pe lume babe nebune. E vizibil ca lumea e cu sus-n jos. Si acum a mai venit si norul asta peste noi.

Dar stirile cu doctori carora le spui sa iti faca operatie de hernie si ei iti taie prostata le-am vazut? Traim in cea mai periculoasa tara, una care te baga sanatos in spital si te scoate bolnav.

Asa ca da, le dau dreptate, astora cu televiziunea. Chiar exista oameni care ii urmaresc si cred ca numai ce apare acolo exista cu adevarat. Oamenii care dau cu matura. Si care reprezinta aproape 90% din populatia noastra.

Manifest pentru ingrijire

In ultima vreme nivea plateste cativa barbati ca sa explice cat de mult le place lor frumusetea naturala. Si cum nu suporta femeile care se infrumuseteaza excesiv. Prea se pregatesc multa vreme sa iasa din casa. Si, cat de enervant, au grija sa isi acopere eventualele imperfectiuni ale fetei astfel incat cel care le priveste sa incerce o oarecare placere estetica. Groaznice femeile astea!

Ar cam fi cazul ca Garnier sa dea replica si sa plateasca barbatii sa se uite in camera si sa spuna pe vocea aceea soptita si plina de compasiune: ‘ai grija de tine’. Asta ca sa rezolvam problema cu adevarat importanta. Si care, contrar campaniilor care se tin acum, nu este ca femeile se ingrijesc prea mult. Ci ca barbatii nu o fac deloc. Sa luam numai produsele cosmetice de la mine din baie. Cele mai cuminti posibile. Eu am asa: sapun, sapun de fata, tonic, gel de dus, sampon, balsam, ulei pentru par, crema pentru maini, crema pentru fata, crema pentru corp, 3 parfumuri. Strictul necesar, dupa cum iti va spune orice fata. Ma inscriu perfect la ce este necesar pentru o frumusetea naturala. Iar el are… gel de dus. Pe care scrie ca se poate folosi si pentru par. Atat. Si cateva pentru barbierit pe care nu le punem la socoteala fiindca nici pe cele strict feminine nu le-am pomenit.

Nu vi se pare discrepanta un pic cam mare? Or fi barbatii fiinte perfecte care nu au nevoie de nicio imbunatatire, dar de aici pana la indolenta nu mai este nicio distanta. Cum de s-a ajuns sa se creada ca barbatii pot fi oricum, ca ei tot ok arata? Nu de alta, dar erau cateva epoci mai fericite in care se pomadau si purtau tocuri. Perioade in care perucile lor aveau bucle elaborate si hainele erau croite ca sa le scoata in evidenta gambele. Ba cred ca si romanii de rand erau mult mai rafinati in ingrijire decat sunt majoritatea barbatilor din jurul nostru.

Comunismul asta i-a facut niste brute urate – este sub demnitatea lor sa aiba gust estetic sau sa si-l cultive, asa ca de cele mai multe ori sunt imbracati mai putin decat decent. Daca vad vreun barbat atent la modul in care arata automat il taxeaza ca fiind poponar si papa lapte, ca si cum in cazul lor nu ar fi de bun simt sa aiba o imagine care sa ne faca placere. Nu stiu de unde aceasta idee atat de gresita ca in cazul unui barbat aspectul fizic nu conteaza. Sau daca are vreo importanta el se refera numai la cele 4 pachetele de muschi de pe abdomen, care oricum nu se vad decat in intimitate. Asa ca orice barbat poate umbla relaxat ca si cum le-ar avea, asta in cazul in care nu burta nu este totusi prea evidenta.

Sau poate voi, barbatii, credeti ca mie imi provoaca cine stie ce orgasm sa folosesc atatea produse cosmetice si ca nu am altceva mai bun de facut cu timpul meu decat sa ma gandesc cum sa imi mai imbunatatesc infatisarea, ca sa va simtiti voi mai bine? Doar ca si asta este o forma de respect fata de altii. Si consider ca acest respect trebuie sa fie reciproc. Oare va cerem prea mult cand va spunem sa aveti grija de voi si sa incetati sa va mai dati ochii peste cap?