Oamenii care se uita la TV

Am auzit si eu statistici care spun ca daca nu esti la tv nu existi. Ca toata Romania se uita la cele cateva canale generaliste care difuzeaza fara incetare stiri cu fotbalisti si emisiuni despre nore urate. Si ca e musai sa fii acolo daca vrei sa ai credibilitate.

Dar uite ca nu i-am crezut, cu toate statisticile lor. Fugiti domnilor de aici, le-am spus, inselati poporul cu televizorul. Sa fim seriosi, ca nu se mai uita nimeni. Cine mai are timp de emisiunile de stiri la care se inghesuie toate cadravele cu topor in cap si toti politicienii cu maro in pantaloni? Acum ori citesti o informatie scurta de 140 de caractere ori, daca nu ai ce face cu timpul, cauti pareri avizate. Si pe cat posibil in alte limbi.

Si acest discurs il tin pentru ca de ani de zile eu nu cunosc pe nimeni care sa ajunga cuminte acasa la 6.30 si primul lucru pe care sa il faca sa fie sa deschida televizorul. Iar abia apoi sa pupe cainele, sa bata nevasta si sa isi ia de pe frigider traditionala tuica de prune. Emisiunile tv nu sunt niciodata subiect de discutie. Uneori mai sunt filmele care se dau si la tv, dar cel mai adesea cu asa mare intarziere fata de anul aparitiei incat nici nu mai merita pomenit. Daca nu se intampla ceva deosebit – un cutremur care a scufundat jumatate de continent, tot guvernul care se rusineaza si isi da demisia in bloc, discursul care anunta renuntarea la orice tip de taxa si impozit si decretarea fericirii ca obligatie nationala – nimeni nu deschide tv-ul ca sa se uite cu orele. Asa cum raporteaza productii la hectar toate posturile.

Si tocmai cand eram sa strig ‘busted!’ ma prinde doamna care face curat la mine in casa. Si ma ia la intrebari privind ultima emisiune care a aparut pe piata. Ceva cu oameni singuri care isi cauta pereche. Si imi zice razand manzeste ca era o tanti de vreo 70 de ani care vroia sa se cupleze. Dar nu cu oricine, a naibii baba nebuna, ci numai cu un mos fara burta. Eu ii stric cheful explicandu-i ca cel mai probabil baba a fost platita ca sa insire toate aberatiile cu pricina. Sa fi vazut ce fata dezamagita a facut doamna cu matura!, incerca cumva sa isi apere emisiunea. Chiar si platita nu insemna ca nu exista pe lume babe nebune. E vizibil ca lumea e cu sus-n jos. Si acum a mai venit si norul asta peste noi.

Dar stirile cu doctori carora le spui sa iti faca operatie de hernie si ei iti taie prostata le-am vazut? Traim in cea mai periculoasa tara, una care te baga sanatos in spital si te scoate bolnav.

Asa ca da, le dau dreptate, astora cu televiziunea. Chiar exista oameni care ii urmaresc si cred ca numai ce apare acolo exista cu adevarat. Oamenii care dau cu matura. Si care reprezinta aproape 90% din populatia noastra.

Pozitiv cu orice pret

Cea mai mare parte a oamenilor nici nu se prind ca fac o balansare gratioasa intre penibil si plictisitor. Atat de bine le iese miscarea incat ea nici macar nu se vede. Dupa cum se stie, ochiul si mintea sunt atrase de strident.

Adesea plictisitorul este sinonim cu bunul simt. Adica are rol de corectie, te tine in loc tocmai cand esti pe cale sa spui/sa faci o mare gogomanie. Care insa ar fi atras tot felul de adepti sau din contra si astfel, conform unui sistem interesant de gandire pe care l-am capatat mai recent, ar fi incetat sa mai fie o prostie fara sens. Pentru ca este bagata in seama. Iar tot ce a fost bagat in seama inseamna ca a meritat sa fie spus.

Cam asa stau lucrurile si cu sintagma – fii pozitiv cu orice pret. Sintagma pe care americanii o arunca in noi cu mare placere. O data pentru ca duce la rezultate ceva mai palpabile decat indoieste-te de toate. Si inca o data pentru ca s-au prins ca este extrem de usor de vandut, ea sunand suspect de strident in urechile oricarui european care se trage din filosoful din butoi. Pentru care pozitivi sunt numai cei saraci cu duhul si incapabili sa vada ‘complexitatea’ problemei pe care pana si Pristanda cu doua la primarie, doua la prefectura o sesiza.

Gandirea pozitiva nu a fost un circ de la inceput. Ba chiar incerca sa aduca ceva bun simt in discutiile devenite deja manierism gaunos. Cu bunul simt insa nu faci nimic. Sau mai exact bani. Motiv pentru care si el s-a scuturat cum a putut de orice nuantare si a ajuns – nu cumva sa te prinda dracu ca te gandesti la ceva negativ! Ca vine spre tine. Asa cum vine si necuratul daca ai nesimtirea sa il invoci.

Si in jurul acestei spaime din Evul Mediu a adunat tot felul de lucruri de bun simt – nu alerga dupa doi iepuri deodata, vizualizeaza ce iti doresti, curajul te ajuta sa invingi si le-a dus pana la extrem. Cat cei care le asculta sa aiba impresia ca aud ceva deosebit de nou. Si sa plateasca mai cu spor toata spoiala sperand ca revelatia le va schimba in mod deosebit viata. Adica revelatia ca trebuie sa se mai abtina sa gandeasca liber, sau sa faca asocieri asa, dupa cum ii duce creierul. Ca cine stie in ce saracie lucie ii lasa asta. Mai bine sa gandeasca numai floricele si sa fuga de orice greutate ca de dracu, ca vor fi sigur oameni mai impliniti si bogati.

V-am spus ca americanii sunt o natie speciala?

Traim intr-o tara normala

… doar ca din cand in cand cadem in patima exodului catre beculete. Cum exista un prilej, cum atarnam ceva colorat, sclipicios si mare. Sa se vada. Iar la o asa frumusete vin toti capii de familie in daciile vechi de 10 ani, impreuna cu bunicii si progeniturile sa se minuneze.

Cu cat este primarul mai gospodar, cu atat sunt mai reusite aranjamentele si populatia venita sa le admire mai numeroasa. Adevar incontestabil pentru responsabilul cu parcul Iore, care acum arata ca un deseu de beculete pe care nimeni altcineva din aceasta lume nu le-a vrut. Sunt puse pe jos sub forma de reni din staniol care se aprind, in copaci sunt atarnati mosi craciuni striviti de o scara de beculete. De fapt nu exista chestie verticala, fie stalp, creanga sau mot de cabanuta care sa nu aiba macar o stea.

Iar in centru troneaza mare fantana fantanilor, cea multicolorata in verde praz si mov si rosu si portocaliu. In jurul ei se strange toata suflarea care incape. Mai stau si pe margini, printre rasadurile noroioase. Poporul casca gura la ea strans unul in altul, bucuros ca natura este atat de ingrijita incat nici nu se mai vede. Toata lumea vinde pufuleti si guma, baloane si seminte. Pare sa fie un miting, nici loc sa arunci un ac, daramite sa plimbi un caine.

Se vede treaba ca primarul s-a preocupat. Cel putin de aceasta parte a parcului. Pentru ca cealalta a fost lasata la indemana naturii. Mai exact a cainilor ce se aud din tufisurile intunecoase. Mi s-a explicat ca acolo, in Salajan, stau muncitori. Adica acele persoane nerafinate care nu stiu sa aprecieze un beculet bine plasat si o iarba cosita. Dar o data pe an este 1 decembrie, asa ca vin si ei sa isi incante sufletul la fantana fantanilor, cu toata familia, si bunicul si prichindelul si vecinul de la 2…

Asa se intampla cand primarele este gospodar.

Ce are catolicismul cu greierii

Nu mi s-a mai intamplat de mult ca o carte sa ma puna atat de tare pe ganduri. Cam din liceu, cand orice inadvertenta dintre sistemul de credinte si fapte imi sarea in ochi ca meritand o pedeapsa capitala. Eh, ale tineretii valuri. Acum, cand stiu ca zilnic derapam fata de ceea ce spunem ca am crede, nu mi se mai pare nimic special in asta. Un fapt banal.

Si uite ca vine dl Heinrich Boll in Opiniile unui clovn ca sa imi spuna ca derapajele pot fi grave si nu exista niciun fel de scuza pentru ele. E adevarat ca el a ales si o perioada in care derapajele se plateau cu viata. Si nu a ta, ci a altora. Actiunea petrecandu-se in Germania de dupa al 2-lea razboi mondial. Un motiv suficient ca sa fii ceva mai neintelegator fata de natura umana.

Dar nu asta m-a stresat cel mai tare. Ci modul in care era prezentat catolicismul, personajul principal, clovnul, avand un razboi personal cu el. Si cum tot ce este catolic ne afecteaza si pe noi… Glumesc. Dar acest catolicism era adulat de oameni inclinati spre ordine. Si eforturi care merita fiindca duc la … acumulare. Desigur, pentru clovnul cu pricina acumularea este un alt cuvant rau. Doamne sfinte!

Toti care nu sunt asa, adica isi mai traiesc viata si nefacand nimic, considerad uneori regulile sociale ca fiind niste mari aberatii, merita, dupa parerea catolicilor, sa fie lasati sa moara de foame. Intransigenta este egala cu prostia ne spune Boll. Pentru ca numai un bou ar putea pretinde cu mana pe inima ca e normal si corect ca toata lumea sa fie ca el.

Ceea ce cam da peste cap tot ce am invatat noi despre greiere si furnica. Furnica e numai o catolica practicanta cu inima de piatra care nu are niciun fel de iubire crestineasca fata de aproape, ci numai o dorinta ucigasa de convertire. Furnica iubitoare de Dzeu ar lua greierele si i-ar imprastia creierii pe pavaj ca apoi sa-i adune intr-o forma conforma principiilor pe care ea le are.

Va spun sincer ca m-am speriat groaznic. Nu ca eu as avea vreo avere fantastica si de darnicia mea ar depinde soarta a mii de greieri veseli si cantatori. Dar de judecat intransigent mi s-a intamplat si mie. Si probabil si voua, tuturor. Uh, dupa cum spuneam in liceu, viata e grea si cam gresita.

Nadia a vazut altceva 😛

Autosugestie

Esti wonder woman?

More woman, less wonder

Ne pare rau, dar nu beneficiati de forte superioare. Sunteti cat se poate de banala. Cam ca 90% dintre femei, asa. Si chiar daca acum nu va inscrieti perfect in aceste caracteristici veti ajunge acolo. Dupa suficienti ‘au, ma doare’! Iar daca planuiti ca la urmatorea petrecere sa aveti un costum de wonder woman sa stiti ca asa vor face si alte 90% dintre invitate. Nu este nimic rusinos in a fi comun.

Testeaza si tu

oare daca eu am scris testul se mai pune?

Cand politetea e optionala

Intru in cladire, la noi la job. Din obisnuinta, salut portarul cu nasul bagat in ziar si asezat intr-un colt de hol in momentul in care trec pe langa el. Nicio miscare din partea sa, desi i-ar fi luat numai doua secunde sa dea din cap. Nu zic neaparat sa isi dreaga vocea sa imi raspunda, ca e racit.

Pe strada, in fata la Gregory’s de unde imi cumpar sandvisuri, vanzatoarea sta si fumeaza. Ea ma cunoaste bine, atat de bine incat nici macar nu ma mai chinui sa ii insir toate ingredientele pe care le vreau. Imi zambeste si ma intreaba: La fel?. La fel ii raspund eu incantata. Acum, pentru ca ma cunoaste atat de intim, gasesc ca este cu cale sa o salut, chiar daca o vad pe strada. Ea se uita la mine cu o privire impietrita si nu raspunde nimic.

De inteles inteleg ca nu era niciunul obligat sa o faca. Dar atitudinea ma depaseste.

Portarul nu era o demoazele fardata si pe tocuri pusa sa dea bine la intrare pentru vizitatorii mai largi la buzunar. Are de pazit vreo 3 etaje, de dat mancare la cainii care fugaresc trecatorii de pe strada si de mutat scaunul dintr-un colt al holului in altul. Este ales din marea masa a celor care se apropie de pensionare, sictiriti ca dupa o viata de munca nu au reusit sa isi cumpere un petec de pamant la tara sa se retraga sa creasca gaini.

Iar fata de la Gregory’s nu era in niciun fel obligata sa fie politicoasa in afara magazinului. Cine stie cate saluturi trebuia sa zica pe zi. Plicticoasa munca. Oameni si iar oameni. Si pe toti trebuie sa ii hraneasca invartind numai 10 ingrediente. Probabil viseaza la un loc de contabila unde nu mai are de dat buna ziua nimanui.

Frumoasa atitudine, daca politetea este optionala atunci mai bine se abtin. Fac pariu ca acesti oameni isi fac singuri viata un iad, inecati de regrete si incapabili sa gaseasca ceva pozitiv. Si, culmea, tocmai acest lucru ii va tine pentru totdeauna in pozitia in care sunt. Fara ca macar sa inteleaga ca o schimbare de atitudine ar fi putut insemna o iesire din situatia pe care ei o vad ingrozitor de nedreapta.

Blestemul paginii albe

Nu stiu daca ati lucrat pana acum intr-o redactie – se aude in permanenta tacanitul cumulat a cateva zeci de persoane. Care devine astfel sacadat. Se spun cuvinte. Multe si toate trebuie sa cada in rostul lor.

Te miri cum si cand reusesc. Si primul gand este ca tu nu vei reusi niciodata sa o faci. Tacanitul poate fi inhibator. Pentru ca intr-o astfel de mare trebuie cumva sa iti pui si tu nu numai degetul cel mare. Ci cele doua picioare tropaind hotarate pana cand pamantul se pierde undeva in adancuri. Iar tu vei ajunge sa tacanesti pana la finalul fericit de a produce ceva publicabil.

Cum productia trebuie sa fie constanta, ideile care sa merite sa fie spuse se imputineaza rapid. Nu stiu daca s-a facut vreun studiu dar banuiesc ca avem cam 100 de idei principale si restul sunt variatiuni pe tema. Pana cand ajungi sa realizezi ca un articol pe care l-ai scris astazi este acelasi cu unul scris acum un an. Pana si virgula ai pus-o in acelasi loc.

Si atunci pagina sta asa, alba, fara niciun cuvant suficient de puternic incat sa merite sa o pateze. In jur, taca – taca, se aud buricele degetelor celorlalti. Oare ei cu ce or fi inceput? Ce a nascut o imagine care sa trebuiasca neaparat zugravita. Sau scriu pentru ca deh, e de bun simt daca tot ai ajuns la job?

Dar probabil ca pagina alba nu merita atat respect. Mai ales ca este numai una electronica si atunci multiplicabila la infinit.

Locul

–    Cand vom ajunge acolo vom…
si aici gandul se oprea pentru ca nu puteai sa stii ce se va intampla. Si tocmai de aceea era bine. De fapt mai mult decat bine. Era intr-un fel paradisul. Intoarcerea la copilarie. Cand pana si o pala de vant te face sa te umpli de un fel de fior al mirarii. Fiecare strada, fiecare om, fiecare miros cu totul altceva decat intalnisei inainte. Si sa alergi asa, la nesfarsit, din senzatie in senzatie. Un bebe suparat acolo suna altfel decat unul de aici. Sunetele nu mai intra ascutit. Nu mai spui ‘uite un bebe’ si te incrunti. Ci ‘uite un bebe’. Si ii zambesti. Iar binele vine numai dintr-o modulatie a vocii, o miscare a muschilor care schimba…

–    Ce schimba?
Si vocea suna un pic ironic, un pic plictisita de o asemenea abstractizare. Chiar si un pic obosita. Aceasta nefiind prima discutie de acest gen.

Dar pe de alta parte astfel de discutii sunt bune vara. Pentru ca starea de bine este prezenta prin o privire catre un petec de cer senin. Sau un gand la o oja rosie. Letargie. Iarna insa astfel de sicutii sunt periculoase. Te duc cu gandul la actiune care trebuie sa se intample acum. Astazi. Sau maine cel mai tarziu. Pana la a-ti da seama ca nu se va intampla niciodata. Si ca nici nu ai facut ceva ca sa se intample. De ajungi sa nu mai stii daca inchisoarea este in tine sau este in afara, formata dintr-o multitudine de lucruri care par de nerezolvat. Atat de multe incat nici nu te mai apuci sa rezolvi ceva.

Iar apoi mai este Locul. Care anume este? Nu poate fi oricare. Pentru ca atunci ai suferi numai de o plictiseala pe care ai putea sa o tratezi si local. Facand un copil de exemplu. Sau luand un dihor. Ca tot este la moda.

Parintilor nu le spui nimic. Pentru ca ei se intristeaza vazand inadaptarea. Si un fel de nefericire. Care nici macar nu poate fi numita astfel. Ei si-ar dori sa iti faci langa ei o casa mare. Pe care sa o mobilezi cu doua frigidere. Si sa ai perdele albe la fereastra. Si flori in dreptul grilajului. Semn de stabilitate si hotarare sa faci de la 1 pana la 3 copii. Adica 6 ani minim in care ei sa nu se mai intrebe ce anume sa faca cu viata lor.

Numai ca zilele trec si frigiderul, chiar si acela care este, sta gol, populat numai cu ardei stricati, din diferite generatii de cumparaturi. Iar la fereastra nici gand de vreo floare. Nimic nu pare sa se intample. Se uita la tine ingandurati si ofteaza. Tot asteptand sa gasesti ceva care sa iti faca placere. Pentru ca de mult au renuntat sa iti mai dea sfaturi.Iar tu in continuare cauti locul pe care sa il poti numi casa.

–    Adevarul este ca si suntem un pic razgaiati. Fara nimic care sa traga de noi si sa ne scoata din amorteala.
E adevarat ca nici nu ne plac decat oamenii inchisi in anumite perimetre. Sa zicem numai oamenii pe care ii intalnim la gradina Ioanid. Si ne mai plac si oamenii de pe Artur Verona. De ajungem sa ne intalnim ca niste zombi numai intre 2 strazi, stresandu-ne de lucrurile peste care putem da dincolo de ele.

Lipsa de civilizatie. Spaima noastra cea mare. Dar ce anume ar fi civilizatia nu prea stii, fiind raspandita difuz intr-o multitudine de acte, care impreuna, in final, te fac sa spui ca traiesti intr-un loc civilizat.

Deci asa. Civilizatia traieste numai la oras. Si numai in paturile sale care o duc bine. Ba chiar numai pe doua strazi. Iar apoi totul se intuneca si intra intr-un fel de ceata populata numai cu animale. Lucrurile acestea te fac sa te crucesti un pic si sa te intrebi ce inseamna acea civilizatie pe care o cauti. Si, mai ales, de ce este ea oriunde in alta parte decat esti tu acum.

Raspunsuri se gasesc: prea multe locuri urate, prea multi oameni dezinteresati, prea multi oameni violenti, prea putine lucruri care sa se intample. Dar mai ales prea multe asteptari de la ceilalti si prea multa ingaduinta pentru tine.

–    De ce vrei sa pleci?
–    Mi se pare anormal sa nu am unde sa ma plimb cu bicicleta in orasul meu.
Mie mi se pare anormal sa sustii politicieni pe care ii dispretuiesti ca sa te duci intr-o excursie. Sau sa mananci somon fume.  Si la fel de anormal mi se pare sa nu mai ai curiozitati. Si mai mult decat anormal sa nu doresti sa lasi ceva in urma ta. Sa nu iti doresti sa schimbi. Si sa faci lucrurile sa fie mai bine decat le-ai gasit.

–    Societatea in care traiesti te strica.
Da, poti sa te sperii la un moment dat si sa fugi cautand locul in care nu te vei mai simti schilodit. Sau poate numai locul unde vei avea justificarea suprema ‘Eh, ce puteam eu sa fac acolo?, eram numai un strain!’.  Daca politicienii sunt si acolo dobitoci si corupti asta nu te priveste. Daca isi face cineva acolo o casa de un roz care sa iti strapezeasca dintii poti sa razi detasat.

–    De ce vrei sa pleci?
–    Mi se pare anormal sa imi placa numai 0,01% din oamenii printre care traiesc. Si sa platesc atat de mult numai ca sa nu ii intalnesc.

Cand vom ajunge acolo vom…

Ce crezi ca ai fi fost acum?

… daca inca mai era comunism.

Pornesc sa ma intreb acest lucru pornind de la textele Sabinei cu povestiri din perioada comunista. Texte care sunt printre cele mai bune pe care le scrie. Comunismul o inspira clar. Lucrurile capata savoare. Gandurile sunt spuse in povesti. Sabina in combinatie cu perioada ‘fericita’ a comunismului devine un scriitor.

Asta ma face sa ma intreb ce as fi fost eu daca si acum eram in comunism. Ca pe internet nu prea cred ca as fi putut face ceva. Partea optimista din mine spune ca as fi reusit totusi sa ajung bibliotecara la o biblioteca de cartier, visul care mi-a mangaiat intreaga adolescenta tarzie. E adevarat ca atunci cand am aplicat la un astfel de job m-au respins pe motiv de supracalificare. Si tocmai ce ma pregateam sa ii mint. Si sa imi ascund studiile. Capitalistii astia si cum nu te lasa ei sa te iti implinesti menirea. A mea fiind aceea de a nu face nimic, dupa cum va tot povestesc.

Tu ce crezi ca ai fi fost acum daca inca traiam in comunism?

Conservarea energiei

Ma pastrez pentru lucruri marete. Cand supravietuirea va tine, cine stie, de cat de repede reusesc sa traversez tunelul la capatul caruia apa vine asemenea unui bloc de 15 etaje. Parca aceasta era imaginea, desi, trebuie sa recunoasteti ca e cumva confuza. Un bloc de 15 etaje reusind cu greu sa intre intr-un tunel. Desi, probabil ca de asta se si numeste asa – sfarsitul lumii.

Iar pana acest lucru se va intampla procedez ca orice fiinta rationala. Adica nu fac nimic, daca acest lucru este posibil mai degraba decat sa fac ceva. Si cum traim intr-o binecuvantata era in care este foarte posibil sa nu faci nimic si inca sa iti fie bine va pot spune ca am acumulat o cantitate de energie imensa. Cel putin asa ar fi logic.

Imi aduc aminte de o zi de sambata. Sambata. Adica ziua in care lumea se odihneste. Facand ceea ce ii place. Adica nimic. Si am intrebat una dintre acele persoane care inca nu erau la curent cu teoria conservarii energiei ce program are. Avea de facut minim 5 vizite in 5 locuri diferite din oras. Doamne sfinte, am spus neputand sa ma abtin, dar asta o sa te oboseasca ingrozitor. Remarcati va rog ca daca eu ar fi o religie a conservarii energiei eu as putea fi principalul profet.

Si atunci mi s-a spus o alta teorie despre energie. Aparent, energia consumata ar aduce si mai multa energie. Da, si apoi mori, as spune eu, dar m-am abtinut pentru ca decat sa spun asta puteam la fel de bine si sa tac. Deci nu merita sa imi consum pretioasa energie aiurea.

Remarca insa ramane. Consumul de energie si invartirea asemeni spreiului sub presiune poate aduce si mai multa. Cel putin la unii. Care gasesc o mare placere in agitatie. Si unde este ea mai mare acolo se baga.

Cele doua teorii desi aparent se bat cap in cap supravietuiesc cu brio impreuna. Asta, sau sunt lenesa. Chiar si in a-mi provoca placere.