Tag Archives: banal

Sunt incorigibila

Era o domnisoara. Draguta. Disponibila. Doritoare. Cei 4 de D laolalta, tocmai buna sa imi fac si eu norma de azi. Stiti, cea cu convorbirile cu strainii.

Si ce face animalul din mine:

Daca ma vedeti ca il cumpar de ce ma mai obositi cu avantajele produsului?

Si am luat iritata acel kent 8 pe care ei mi l-au stricat din motive de marketing.

De unde se vede ca merit tot ceea ce mi se intampla.

De ce se iubesc babutele si mosnegii

Ii vedem tinandu-se de mana. Sau atingandu-se complice umar la umar. Pe la vreo 50 de ani. Sau 60. Sau 70. Si ne gandim ca o fac numai in urma unei obisnuite de o viata. Pentru ca altfel nu ar fi gasit nimic sa ii atraga unul la altul. Cel putin ochiul nostru hulpav de atingeri sexuale nu desluseste nimic ce sa justifice placerea unor apropieri.

Insa vedem aceste cupluri cu si mai multa ravna fizic interesate daca este vorba de o relatie noua. Babuta de 65 de ani pe care mosul de 59 cu multa asiduitate o curteaza (asta ca sa pastram proportiile diferentelor de varsta pe care le vedem acum in jurul nostru). Si ea raspunde rostogolindu-si ochii de placere. S-au descoperit de putina vreme. Si fac toate gesturile pe care le facem si noi. Cu mai multa sau mai putina intensitate, dupa caracter.

Acum am sa va rog sa nu va dati ochii peste cap asa cum fac liceenii cand vad cupluri de 30 de ani si isi trag coate comentand cat de scarbos si porcesc este totul. Si cum de nu se duc toti mai bine sa se impuste. Si am sa va spun de ce cred eu ca se intampla toate acestea.

Eu nu cred ca babutele si mosii se vad urati, neatragatori. Adica asa cum ii vedem noi. Care nu am accepta sa ii lasam sa ne atinga. Eu cred ca lor chiar le place persoana respectiva si nu stau cu ea numai pentru ca sunt constransi de varsta. Pentru ca nimeni altcineva nu i-ar mai lasa.

Cu alte cuvinte, cred ca suntem conditionati biologic sa ne schimbam parerea despre ceea ce consideram frumos / atragator din punct de vedere fizic. Si in acest fel un mosulet de 60 de ani poate ajunge sa ne faca cu ochiul. Si sa visam in miez de zi cand invartim la mancarea pasata a nepotului la ce tactici sa apelam ca sa punem mana pe el. Iar ceva ce inainte ne incingea sangele in vene isi pierde orice valoare sexuala. Desi acceptam rational ca se inscrie in linia generala a ceea ce societatea considera a fi frumos.

Sunt insa cateva voci masculine in jurul meu care imi soptesc ca barbatii nu sunt astfel conditionati biologic. Si ca lor li se pare frumos in continuare, indiferent ce varsta au, tot ceea ce se invarte in jurul varstei de 18 ani. Voi ce credeti?

Ce te mana mai departe?

La inceput nu mai putem de entuziasm. Credem ca in sfarsit, vom reusi sa ne uimim pe noi insine, daca pe marea masa de oameni (ca acum nu ne place sa ne mai raportam numai la cativa) nu o putem misca din inertie. Si nu asa, in vreo 3 ani, ci imediat. Acum.

Vrem rezultate dupa primele doua degete miscate pe tastatura. Vrem tricouri rupte virtual. Sau macar 1000 de RT-uri (astea sunt pentru cunoscatori, ceilalti sa nu-si bata capul 🙂 ). Sau daca nu, sa fim citati in discursul lui Basescu de sfarsit de mandat. Chit ca ni se pare ca este un idiot.

Una peste alta ne-am saturat de lucruri mici si marunte. Ca numai din astea vedem in jurul nostru. Si nu se poate sa nu fim noi mai buni decat toti amaratii de care radem zilnic. Bine, unii nu sunt chiar asa de amarati. Si ni se mai intampla sa ne intrebam daca vom reusi sa facem macar jumatate din ce au facut ei. Dar hm… par totusi sa fie numai niste intamplari adecvate care i-au propulsat. Conteaza cine rade mai bine la urma.

Poate fi si aceasta mandrie / dorinta un punct bun  de a incepe. Banuiesc ca asa au inceput si oamenii care au plutit primii pe apa. S-au uitat la un peste si au zis – ha, eu pot mai bine decat tine. Uite cum pun 2 busteni si ma duc pe rau la vale. Si daca chiar ma enervezi, imi pun si un motor si imi fac un submarine. Ha, beat that!

Ce se uita insa sa se spuna este ca intre cele doua momente sunt cateva mii de ani. In care dorinta de a bate pestele nu a mai contat pana la urma. Asa ca, vreau sa fiu tare nu tine decat primele cateva zile. Dupa care ce te faci – ce te mana mai departe? Cum faci sa nu abandonezi?

Ei bine, intelepciunea mea, care va ajunge in urmatoarele doua minute sa fie considerata si ‘intelepciunea populara’, spune ca imboldul trebuie sa fie altul. Pot fi banii, n-am sa ma opun eu acestui trend popular. Daca dorinta de bani este insotita si de simtul momentului si de rabdare. Si de curajul de a risca. Si de cunoastere.

Oricum, nici banii, nu cred eu, fire de poet, ca sunt cei care te mana mai departe. Am sa va dau o alta explicatie. Si astept sa ma combateti – te mana mai departe sentimentul ca faci ceva care te exprima. Care te defineste. Si ai vrea ca si cei din jur sa se defineasca exact la fel. Te mana mai departe dorinta de stapani imperii. Si de cuceriri. Peste care personalitatea ta sa se intinda ca umbra lui Batman. Chiar daca este numai imperiul propriei bucatarii.

Pe tine ce te mana mai deperte, dincolo de primul impuls al ambitiei?

Analize la o tigara

Stateam pe balcon. Calma. Atat de calma incat in momentul cand mi-a cazut galeria in cap nu am gasit cu cale sa las tigara. Desi, sincer, a cam durut. Galeria statea in unghi de 45 grade, sprijinita intr-un singur cui. Si in capul meu. Scutur pleata un pic. Si in  vremuri de restriste trebuie sa arati nesifonat. O dau jos. Galeria. Si sting tigara, dupa ce o termin.

Dupa care raman cu o mica senzatie de nelamurire. Un tipat de au nu ar fi trebuit sa spun macar? Sa injur? Sa analizez gaura ruginita lasata de cui? Sa ma mir ca in ziua de astazi nici betonul nu mai tine? M-am distrat inchipuindu-mi cateva reactii pe care lumea le considera normale. Luate in special din desene animate. Numai ca imi e lene sa le mai caut. Le stiti si voi. Tipetele acelea unde se vad toate cariile.

A doua oara. Tot pe balcon. Calma. Fumez o tigara. Este cutremur. Ma uit in ochi de pisica calma. Ea nici nu clipeste. El ma intreaba – Ai simtit ca a fost cutremur?. Eu – Da. Si raman iar cu sentimentul nelamurit ca ar fi trebuit sa spun sau sa fac ceva. El incearca sa dea niste telefoane. Probabil vroia o comunicare ceva mai putin eliptica. Retelele sunt cazute. Oamenii scot capetele pe ferestre. Intreaga familie. Se vad 5 perechi de ochi la o fereastra. Care analizeaza distanta pana jos. Sau firele de cablu ramase intainse. Sau antenele care nu mai prididesc cu atatea cereri de vesti si cuvinte despre cutremur. Poate se gandesc la moarte si isi fac cruce ca au scapat si de data asta.

Eu ma gandesc ca e cam mare intruziunea. Prea multi oameni in spatiul public. Si e momentul sa se linisteasca cu totii si sa intre in casa. Ca strada sa redevina cu exact atat de multi oameni cati pot eu suporta. Uite, acesta este un moment in care chiar ma pot enerva. Si sa imi inchipui ceva apocaliptic. In care toata lumea ar iesi din case. Nu stiu daca voi realizati, dar suntem cam multi si ma indoiesc ca ne-am suporta prea usor unii pe altii daca ne-am vedea.

Ce naiba am facut 1 an de zile?

Sa nu credeti ca m-a intrebat vreun angajator asa ceva. Ca atunci, cine stie, as fi gasit ce sa ii raspund. Numarand cuvintele din textele publicate. Si analizand nr de pixeli pe care i-am acoperit. Ba, daca e chiar insistent pot pune si convorbirile de pe messenger.

Dar daca nu am niciun fel de motiv sa dau bine atunci lucrurile chiar ca se complica. As putea pune la inaintare acest blog plin de texte care explica cum ajung sa nu fac nimic. Prin si mai multe cuvinte si pauze.

Sau as putea sa imi aduc aminte de matusa mea. Un munte de om, cum mi se parea mie ca era pe la varsta cand o vedeam numai de jos in sus. Si mai exact de la gambele in sosetele flausate pana la capotul de casa cu flori. Privelistea nu era neaparat placuta. Iar invatatura chiar de neinteles ‘uite asa mai scuturi un pic perna de praf, mai schimbi apa la flori si trece viata’.

Ceea ce mi-ar oferi un raspuns destul de satisfacator la intrebarea – ce naiba am facut un an de zile? A, pai am udat florile de vreo 75 de ori. Am 7 flori. Faceti voi calculul. Am platit femeia care scutura perna de praf de vreo 30 de ori. Am vreo 11 perne. Faceti voi calculul.

A, stai, pe astea nu le-am scuturat eu. Tocmai ce am spus asta. Deci, ce naiba am facut un an de zile? Cred ca am o singura solutie sa gasesc raspunsul. Evident, o solutie oferita de un film american. Stiti ca se obisnuieste sa fie un el care pe la vreo 33 de ani (iar prin asta nu vreau sa fac aluzie la absolut nimic ) se apuca sa isi sune fostele ca sa ii explice ele de ce s-a intamplat ce o fi fost sa se intample.

Asa am de gand sa procedez si eu: hei, tu, care mai intri pe aici, si ma cunosti, ce naiba crezi tu ca am facut eu 1 an de zile?

(Si da, ca sa nu aud discutii, eu mereu vad partea pozitiva a lucrurilor.)

Vad blurat

Dupa o vreme incep sa vad oamenii blurat. Nu le mai disting foarte clar contururile reale. Probabil mintea mea gaseste ca este mult mai usor sa puna in imagine ce anume are ea chef. In loc sa urmareasca fiecare linie a fetei sau caracterului.

Initial aveam o vaga impresie ca ar fi ceva legat de procesul de indragosteala cand oricum traiesti in wonderland. Si cu cat ceea ce pui este mai fascinant, cu atat mai bine. Daca el are o banala preferinta pentru perdele care repeta modelul carpetelor nu este nicio problema. In loc de acest lucru vezi pe cineva care este atent la armonie altfel decat restul lumii. Daca el suna scarbos cand tuseste nici macar nu auzi sunetul, decat cat sa te induioseszi de moarte ce persoana sensiba este si cum are el neaparata nevoie de atentia ta.

Ei bine, nu. Nu vad blurat numai cand sunt indragostita. Mi se intampla si atunci cand cunosc o persoana de ceva mai multa vreme. Daca au un dinte lipsa in fata retusez eu fara nicio problema imaginea. Asta ca sa nu mai stau sa ma intreb in permanenta unde este. Dintele.  Si daca s-a comportat o perioada lunga intr-un mod enervant atunci aceasta devine normalitatea. Si nici nu o mai observ. Asa ca nu am sa spun niciodata “Acesta este Adi, prietenul meu fara dintele 9, arogant si egocentric, care stie sa gateasca paste cu busuioc.” Ba chiar am sa ma jur cu buna credinta ca nu este adevarat daca e sa fiu intrebata. Are toti dintii.

Spuneti-mi va rog ca si voua vi se intampla la fel. Ca este vorba de o plictiseala normala a creierului care refuza sa sesizeze de zeci de ori aceeasi informatie. Spuneti-mi ca suntem cu totii puturosi. Si refuzam sa inregistram iar si iar informatii cu potential sa ne deranjeze. Ca nu este mereu ca si cum ati umbla cu o balanta dupa voi: Ok, Adi are un dinte lipsa, dar cel putin isi schimba zilnic ciorapii. Sau ceva similar.

Si sper ca si ceilalti sa ma trateze cu o curtoazie similara. Si sa nu vada sunculitele care ies de-o parte si de alta a blugilor. Si nici faptul ca nu am mai fost la coafor de mai mult de jumatate de an. Sau ca nu retin niciodata lucruri neimportante, cum ar fi numarul propriu de telefon. Si daca le observa totusi schimbarea zilnica a ciorapilor sa incline hotarator in favoarea mea.

Deci pana in acest moment blurarea celorlalti pare sa fie ceva facut anume ca sa ma/va ajute. Asta cel putin pana nu ma trezesc cu o bucata de castravete pe fata pentru ca Adi a stranutat tocmai cand manca mai cu spor salata de boeuf.

Dar pana in acel moment sa lamurim o treaba. Voi blurati sau nu persoanele din jurul vostru?

Cine te sperie?

Ar fi frumos ca actiunile noastre sa fie dictate numai de ganduri pozitive pe care le urmarim pana in panzele albe. Dar cum de la adolescenta incoace am luat nenumarate scatoalce pentru o astfel de atitudine, actiunile sunt mai degraba dictate de lucruri care ne sperie.

De ce anume ne speriem? Fiecare dupa posibilitati.

Ne sperie sa incercam lucruri noi pentru ca e posibil sa gresim. Si chiar nu mai vrem sa o luam de la capat, pierzand ce avem acum.

Ne sperie sa ne spunem opinia pentru ca ajungem in vizorul celor care au o parere contrara. Asa ca dezvoltam sindromul ‘ceilalti sunt la usa cortului’.

Ne sperie sa dam altora sanse ca poate profita de ele in moduri in care nu ne convin.

Ne sperie sa jucam corect, fiindca ceilalti nu o fac. Si atunci, ca sa ne iasa ce ne propunem trebuie sa fim de 10 ori mai buni ca ei. Si poate nu suntem.

Ne sperie slabiciunile celorlalti. Dar si poftele lor mult prea mari. Si posibilitatea ca acestea combinate sa se transforme intr-un dezastru pentru noi.

Ne sperie sa investim prea mult in ceva ce nu putem controla. Si la primul semn negativ alegem sa ne retragem.

Ne sperie ce nu intelegem. Si ce ne cere sa ne schimbam. Si ce ne determina sa avem o parere mai putin buna despre noi.

Ne sperie ca o sa aflam ca poate totusi nu suntem Mozart.

Iar daca stau bine sa ma gandesc sunt mult prea putine lucruri care nu ne sperie. Si pentru care riscam fara sa ne punem prea multe intrebari. Si din aceasta cauza actiunile noastre sunt asa de trunchiate. Si efectele lor asa insignifiante incat nici nu mai stii de ce le faci. Dar mergi si tu cu intreaga turma in directia in care se intampla sa o ia.

Hah, sunt nebuna!

Cum poti sa fii varza la ora 10.20 dimineata, recte (hehe, ce cuvant!) cand scriu aceste randuri.

Asa… sa ne intoarcem, tocmai ce am citit de ceva furt din online/fashion. Unde eram? A… ieri, pe la ora 7, Sorin nemaisuportand linkurile pe care i le trimiteam a tipat la mine sa ma duc acasa. Avea dreptate saracu, ascultati aici:

Ce au in comun vedetele de la hollywood? Au ales epilarea definitiva” (idieta.ro)

10 tipsuri pentru a te simti mai tanara:

  • Downloadeaza muzica wild pentru i-pod-ul tau.
  • Cumparati un I-Pod.
  • Cumparati un calculator sa ai cum sa downloadezi muzica pentru a pune pe i-pod.” (ele.ro)
  • mwahahaaaaa…

    Bon. Deci acasa. Unde am un volum imens despre istoria familiei Medici. Probabil ati observat, eu am o slabiciune evidenta pentru persoane capabile sa schimbe lucrurile. Asa ca volumul in cauza nu ma sperie. Chit ca trebuie sa aiba vreo 900 de pagini. Pana acum il prefer pe Cosimo fiului mult mai cunoscut, Lorenzo. Dar de vina poate sa fie si autorul. Volumul a fost scris prin 1908 si se pune prea mult accent pe partea morala. Hei, de ce ne-ar pasa cat de morali au fost? Conteaza cat de interesant ai fost (asta asa, pentru cei care inca abordeaza problemele moral si se intreaba de ce se stramba lumea cand le citesc textele).

    In fine, atat de deosebit a fost sa aflu ce persoana perfect morala a fost Lorenzo (mai ales cand contemporanii lui erau asa de pierduti… mwahahaaa..) incat am adormit. Si m-am trezit la 2!  2!!!!!

    Trebuia sa il fac si mai mare ca sa va explic cat de naspa este ce mi se intampla, dar nu am reusit si m-am plictisit.

    Cred ca e cazul sa ma duc sa dorm. Nu de alta, dar mie aproape mi s-a incheiat programul de lucru. sic!

    Ps. Lamaie zice ca pe ea au trimis-o la psiholog, ca doar el mai reuseste sa o adoarma. Cunoasteti vreunul? Adica daca tot am nevoie de unul ca sa ma legene si sa imi cante la ureche macar sa arate bine. Parerea mea.

    Snobism sau banalitate?

    Eu am ales de mult sa vorbesc numai de lucruri care sunt la nivelul meu. Va vorbesc despre merdenele. Si parul de pe corpul barbatilor din piscina. Si camasi.

    Sunt nevoita sa ma opresc la banal, fiindca am fost infestata de cuvinte mari. Si tare greu mi-a trecut. Au fost ani de zile in care nu puteam sa citesc un articol de ziar fiindca toate acele cuvinte uzuale nu rezonau in nici un fel in capul meu. Pe cand in epistemologia fiintei ma simteam ca la mine acasa. Acum mai departe de categorii animaliere nu imi puteti cere sa merg.

    Si ma simt bine asa. Pana cand ajung intamplator in preajma unor oameni care vorbesc despre lucuri mari, cu implicatii axiologice profunde in fiintarea ontologica a sinelui. Atunci casc ochii mari si ma gandesc ca trebuie sa fie ceva la mijloc de ei au rezistat in acel limbaj si dupa ce au trecut de adolescenta.

    Ii ascult cuminte cum vorbesc in citate si folosesc doar un nume de autor ca sa faca referire la un intreg curent de gandire. Si cum se prapadesc de soarta artei moderne. Sau a fizicii cuantice. Ii ascult si in capul meu suna a gol tot ceea ce spun. Atat de tare incat ma indoiesc ca un vid intelectual asemanator cu al meu nu pluteste si in mintea lor. Indiferent ce cuvinte stralucitoare ar folosi ca sa il imbrace.

    Pentru ca nimic nu e trait, ci numai disecat in categorii, privit sub lupa in cautare de detalii. In general imi pare a fi o porceala de cuvinte, cum ar spune o colega. Au o privire critica, superioara. Ei nu sunt nici consumatorii, nici subiectii, nici producatorii. Dar in schimb au impresia ca au ceva de spus despre lucrul respectiv. Ca parerea lor distanta poate avea o anumita relevanta.

    Si pentru aceasta privire isi permit sa nu faca nimic. A pune un om de cultura sa munceasca este o crima impotriva umanitatii. A-i da probleme concrete sa rezolve este o dovada ca esti un ignorant care vrea sa le foloseasca resursele superioare pe nimicuri.

    Bleah.

    Pe de alta parte nici banalitatea calduta in care ma scald eu acum nu poate fi chiar buna. Nici nu mai stiu de cand nu m-a mai preocupat ceva abstract. Sau de cand nu m-am mai gandit la ceva care sa nu aiba implicatii directe in ceea ce ma preocupa in prezent – online, publishing. Iar cei din jurul meu nu stau nici ei mai bine, chit ca ii preocupa cromatica sau antreprenoriatul.

    Chiar asa, nu putem fi decat fie snobi, fie limitati? In astfel de momente imi dau seama ca suntem o societate tare trista.

    Insa litere libere vine sa imi arate ca se poate si altfel.