+ 10 kg si alte animale

Cele 10 kg se vad aici. Ok, o parte din ele sunt puse si prin alte parti, dar asa puteti face o comparatie cu ce se intampla anul trecut, cam tot pe vremea asta, adica inainte de roblogfest. Motiv tocmai bun pentru asa tricou narcisist.

Iar pentru curiosi, cum se mai doarme acum la pranz.

Oare cum traiesc oamenii care sunt offline?

De cand am descoperit internetul am avut mare grija si m-am inconjurat numai de oameni care sufera de eruptii de piele in momentul in care le pica netul. Oameni care pricep ce e ala blog. Si cum un nr de comentarii mai mare te poate face fericit si cu chef nebun de sex. Si cum un RT de la o anumita persoana echivaleaza cu luarea licentei dupa 4 ani plictisitori de studii.

Iar pe ceilalti, necunoscatorii, ii vad doar de 3 ori pe an, la sarbatori obligatorii ca Pastele si Craciunul. Fiindca uite asa, mare de tot s-a facut prapastia intre noi, fiecare stie si face altceva. Cum este de exemplu sora mea, care imi da forward la un email cu o poza funny la 5 zile dupa ce eu o vazusem deja, gratie twitter. Pai daca ei sunt asa in urma nu avem cum discuta!

Dar exista lucruri mult mai grave decat lanturile de mailuri funny corporate vs twitter. Eu nu inteleg cum stabilesc acesti oameni, care stau departe de net ce se intampla in lume. Asteapta sa ii sune un prieten, ca poate accidental afla ca a fost cutremur in Haiti? Se uita la stirile acelea imbecilizante de la TV?

Acum sa nu ma banuiti de cine stie ce elitism. Insa daca iti lasi creierul sa fie mangaiat si zguduit numai de ceea ce unii destepti au conceput si pentru tanti Floarea cu 4 clase primare, atunci… deh. Si asta ani de zile. Poate iti mai cumperi in weekend o revista din aceea cu coperti lucioase si cu titluri bombastice ‘Evolutia pietei imobilirate pana in 2020’ si ‘Cei mai importanti lideri ai lumii. Prognoze ale unui nou razboi’, dar o astfel de scanare cu greu mai poate salva ceva. Si nu ca ar fi esential sa stii in fiecare secunda ce face toata lumea, dar nu ai cum iesi bine daca iti limitezi sursele numai la 3-4, si alea concepute asa, pentru toata lumea si nu pentru nisa din care tu faci parte. Ca sa nu mai vorbesc ca toate stirile cu adevarat importante pentru viata ta nu iti ajung la urechi decat sub forma de barfe.

Ca sa nu mai spun si de relatiile pe care poti sa le ai. Cativa colegi de facultate, daca nu au plecat in alta tara. Cativa colegi de la job, insa cu mare grija, doar se stie cat de periculoase pot deveni acestea pentru linistea ta. Nasii si finii, daca esti mai traditional. Si gata, s-a inchis cercul. Pe cand daca ai internet numarul de persoane cu care poti sta de vorba, cu care poti schimba idei si care sa aiba aceleasi interese ca si tine este nu de 100 de ori mai mare, ci de 1000 e ori. E adevarat ca nu poti decat cu putini dintre ei sa ai relatii ‘de suflet’, dar asta nu pentru ca nu ai avea de unde alege, ci pentru ca si daca te-ai ocupa numai de asta nu ai putea face fata tuturor oamenilor interesanti la care poti fi expus.

A trecut atata timp de cand netul face parte din viata mea, cam 10 asa, incat imi este imposibil sa inteleg cum reusesc sa traiasca ok cei care il acceseaza numai cand isi cauta bilete de avion. Cum reusiti?

Timp de calitate

Cine nu este enervat de aceasta expresie sa ridice mana sus. Si apoi sa se duca la bucatarie sa isi faca un ceai sau sa trimita mai departe emailuri din acelea cu ‘vei fi blestemat pana la a 10-a generatie daca nu dai la 7 prieteni’ pentru ca oricum iese in castig.

Timpul de calitate este ca si barbatul adevarat, o chestiune rara, trebuie sa muncesti ca sa il ai. In rest nu te bucuri decat de timpi nu chiar asa de placuti in care ti se intampla sa calatoresti sau sa inveti ceva nou la job sau sa mergi cu tramvaiul inspre Muncii. Momente in care tu nu mai esti tu, ci doar un corp folosit in mod parsiv si miscat dintr-o parte in alta, actiuni neindoielnic dubioase.

Timpul de calitate este o stare de bine in care ajungi la insasi esenta vietii. Deci este o stare de iluminare in care intuiesti chiar daca nu poti verbaliza motivatia suprema pentru care te-ai nascut. Nu exista o reteta exacta  a ceea ce trebuie sa faci in timp ce experimentezi absolutul. Unii dintre noi mai grobieni, sau indragostiti de propriile scurgeri il petrec scobindu-se in nas. Altii joaca fotbal cu o cutie de conserve in ghena aflata in plina natura pe malul Prahovei. Eu tocmai ce am aflat ca ajung la starea paroxica de intelegere mangaind pisicul roscovan Musetel care s-a gandit sa fie generos si sa imi ofere cativa timpi de calitate in momentul in care mi s-a asezat in poala. Iar acum toarcem amandoi grrrr grrr ce bine este sa traiesti.

A trecut cam o luna de cand Musetel nu mi-a mai facut aceasta favoare stramband din nas a dispret la orice incercare a mea de a-l lua in brate. Motiv pentru care in sfarsit reusesc  sa inteleg de ce de timpi adevarati  au parte mai ales persoanele divortate care o data pe saptamana petrec doua ore de calitate cu propriile progenituri. Sau persoanele care nu au o mana. Sau alte lipsuri, printre care le putem enumera si pe cele mentale. Dupa cum arata cateva filme devenite celebre.

Ceea ce va doresc si voua.

Previziuni 2010

O poza face cat o mie de cuvinte.

Iar daca se intalnesc desenele Nadiei cu viziunile Liviei asupra viitorului iese o combinatie la care eu nu mai am nimic de adaugat. Deci horoscopul pentru berbec in 2010 spune ca imi voi cheltui tot bugetul pe canapele, pantofi si un cal !?!

cititi ce se va intampla pentru zodiile voastre aici.

De ce ti-ai dori un barbat virgin

Pana acum credeam ca nimeni nu si-ar dori un virgin. Pana acum, adica pana la Twilight. Despre care spune lumea ca naste un fel de apreciere lasciva in sufletele domnitelor care au uitat cat s-au chinuit sa scape de virginitate acum 25 de ani. Cu alte cuvinte cu cat esti mai virgin cu atat te doresc mai tare. Ok, esti vampir si o sa-mi sugi sangele? Sunt a ta, fa cu mine ce vrei, numai sa faci ceva. Hai virginul meu sa ne dragostolim.

Iar aceste domnite nu sunt una, doua. Ci o gasca intreaga mare doritoare de sange de virgin. De ce, de ce, de ce? Iar domnitele nu se lasa mult rugate si ca orice nebun incearca sa ne aduca pe drumul cel bun aratandu-ne ca lumea lor e mai normala decat a noastra. Cu alte cuvinte, lumea barbatilor care nu fac sex este mai de dorit decat cea a celor care ocazional vor sa ne prindra inta-un colt si, doamne, ce rusine…, asa ca nu mai continui.

Dar ce fac domnii care nu mai sunt virgini de ne-am plictisit atat de tare de ei?

Pai au facut sex o data, de 10 ori, de 30 de ori cu amanta numai in ultima saptamana. Si si-au dat seama ca nu este nicio mare scofala. Adica ma rog, e bine, e ca si cum ti-ai cumpara o pereche noua de pantofi. Dar nu este nimic… deosebit. Si, ei bine, chiar daca acesti barbati nevirgini nu ne spun direct ca am fi comune, noi tot stim. Pentru ca si noi ii consideram comuni. Poate ca unii au fost extraordinari pentru o vreme. Dar deh…

Pe cand daca el este virgin. Si nu pentru ca nu poate. Sau pentru ca totul se intampla prea repede ca sa mai apuce sa treaca de pragul ‘Wow, ti-ai dat sutienul jos. Deci asa arata!’. Ci pentru ca nu a gasit-o pe ea, unica, cea pentru care merita sa isi scoata hlamida stralucitoare de zeu. Ei bine, cum ai putea sa ii rezisti unuia ca asta caruia ii pute toata lumea in timp ce tu mirosi inviorator a proaspat. Cine ar da inapoi la a fi cu un barbat care vede in jur numai cadavre putifere? Eh, asa ceva ti-ar intari parerea buna pe care o ai despre tine pe viata. Gata, te-a pupat virginul, nici nu mai trebuie sa ai alte realizari.

Iar in plus domnii care nu sunt virgini gasesc ca au tot felul de lucruri mai bune de facut decat sa ne serveasca pe noi. Ceea ce unui barbat virgin nu i se poate intampla. Nu ai sa vezi vreodata un virgin in sedinte la job. Si nici plictisit. Sau iritat. Sau prost. Un virgin este perfect. De asta nu mai exista barbat perfect in jurul nostru care sa fi trecut de 20 de ani.

Virginul stie. Ca noi suntem o aratare. O fantasma. O minune. Si ca suntem gingase si minunate chiar si atunci cand radem de virginitatea sa. Pe care ne-o pune ofranda la picioare.

Prima zi din grandiosul plan

Ar trebui sa va povestesc cum a fost ieri. Dar mare lucru nu am sa va spun. Sa despic firul in patru, sa trag niste concluzii din doua vorbe. Nu ca as intampina vreo problema la asta. Dar…

Well, lucrurile s-au desfasurat cam ca la balurile despre care citeam la sud americanii cu pofta sa povesteasca ce si cum prin copilarie. Inclinare politicoasa, miscari rigide doi pasi la stanga, doi la dreapta, limitele pana la care mergi aprobate de la nu prea mare distanta de o bunica binevoitoare aici intrupata intr-un personaj barbos cu apetenta pentru pr. Si din cand in cand deraieri in cuvinte porcoase spuse la genul ‘na, ca ti-am facut-o!’

Ok, destul de ciudat, nu am de ce sa ma plang. Sa vedem ce o mai fi si astazi.

PS. Silviu, ar mai fi ceva de adaugat?

Acesta este planul

Aceasta este intrebarea: oare oamenii se schimba odata cu varsta?

Stiti si voi ca femeile tot spera asta. Ei bine, #toatefemeile mai putin Sana care se intreaba in fiecare week-end in Vama – de ce? de ce? de ce cresc barbatii?

Adica, mai pe sleau, femeile spera ca barbatii se vor schimba cu varsta. Pe la vreo 16 ani spera ca nu se vor mai imbata ca porcii si sa uite ca au venit cu ele la petrecere. Pe la vreo 20 spera sa le vina mintea la cap si sa nu isi mai doreasca sa copilareasca atat. Pe la vreo 30 spera sa isi mai gaseasca niste resurse interne ca sa fie iar interesanti. Pe la vreo 40 spera ca se linistestesc si gasesc ca doar a trai este suficient. Pe la 50 nu stiu ce mai spera, dar banuiesc ca spera sa termine odata casa aia inceputa la tara ca sa mearga sa moara acolo.

Asta insa nu spune nimic despre faptul ca oamenii s-ar schimba. Adica mai degraba mi se schimba mie asteptarile vizavi de ei. Altfel ei raman la fel cum erau. Doar cu pleata din ce in ce mai incaruntita si rara.

Si eu raman exact cum eram. Un pic mizantroapa. Bine, un pic mai mult. Si din aceasta cauza orice convorbire cu mine se transforma intr-o piesa de teatru. Proasta. Ne scarpinam amandoi. Adica eu. Si el, nefericitul caruia i se intampla ghinionul de a vorbi cu mine pentru prima oara. In pleata.

Dar nu se poate. O voi combate, pe ea, mizantroopia.

Planul este dupa cum urmeaza – sa vorbesc zilnic cu cate un necunoscut. In scop terapeutic. Iar apoi am sa va spun ce si cum. Azi de exemplu trebuia sa ii spun aducatorului de pizza

– E greu, eh, nu, cu vremea asta…

Iar de aici D-zeu cu mila.

Dar uite ca nu mi-a iesit. Mai am insa o farmacista cu care trebuie neaparat sa vorbesc astazi. Sa ii zic

– Si copiii cum o mai duc? E greu, eh, nu, cu copiii astia….

Principalul e sa o fac stiintific. Sa iasa cel mai extraordinar de sociabil eu al meu. Drept pentru care eu sper sa va implicati. Ca e terapeutic. Cum spuneti sa se intample? Pot pune si oamenii cu care vorbesc pe twitter? Dar pe facebook? Sau poate numai pe messenger, ca pare ceva mai personal?

Deci face to face sau merge si online?

Hai ca maine va povestesc daca am reusit totusi sa vorbesc cu vreun necunocut.

Analize la o tigara

Stateam pe balcon. Calma. Atat de calma incat in momentul cand mi-a cazut galeria in cap nu am gasit cu cale sa las tigara. Desi, sincer, a cam durut. Galeria statea in unghi de 45 grade, sprijinita intr-un singur cui. Si in capul meu. Scutur pleata un pic. Si in  vremuri de restriste trebuie sa arati nesifonat. O dau jos. Galeria. Si sting tigara, dupa ce o termin.

Dupa care raman cu o mica senzatie de nelamurire. Un tipat de au nu ar fi trebuit sa spun macar? Sa injur? Sa analizez gaura ruginita lasata de cui? Sa ma mir ca in ziua de astazi nici betonul nu mai tine? M-am distrat inchipuindu-mi cateva reactii pe care lumea le considera normale. Luate in special din desene animate. Numai ca imi e lene sa le mai caut. Le stiti si voi. Tipetele acelea unde se vad toate cariile.

A doua oara. Tot pe balcon. Calma. Fumez o tigara. Este cutremur. Ma uit in ochi de pisica calma. Ea nici nu clipeste. El ma intreaba – Ai simtit ca a fost cutremur?. Eu – Da. Si raman iar cu sentimentul nelamurit ca ar fi trebuit sa spun sau sa fac ceva. El incearca sa dea niste telefoane. Probabil vroia o comunicare ceva mai putin eliptica. Retelele sunt cazute. Oamenii scot capetele pe ferestre. Intreaga familie. Se vad 5 perechi de ochi la o fereastra. Care analizeaza distanta pana jos. Sau firele de cablu ramase intainse. Sau antenele care nu mai prididesc cu atatea cereri de vesti si cuvinte despre cutremur. Poate se gandesc la moarte si isi fac cruce ca au scapat si de data asta.

Eu ma gandesc ca e cam mare intruziunea. Prea multi oameni in spatiul public. Si e momentul sa se linisteasca cu totii si sa intre in casa. Ca strada sa redevina cu exact atat de multi oameni cati pot eu suporta. Uite, acesta este un moment in care chiar ma pot enerva. Si sa imi inchipui ceva apocaliptic. In care toata lumea ar iesi din case. Nu stiu daca voi realizati, dar suntem cam multi si ma indoiesc ca ne-am suporta prea usor unii pe altii daca ne-am vedea.

Control freak

Sunt unul. Nu va indoiti. Desi colegele au facut un desen in care radeau de faptul ca sunt asa de absenta. Si nu controlez nimic. Nici macar atunci cand este necesar.

Dar sunt un control freak. Numai ca nu in sensul obisnuit, in care vrei sa verifici fiecare pas al modului in care se fac lucrurile. De fapt nici nu prea stiu neaparat cam cum se fac anumite lucruri. Motiv pentru care m-am si specializat la datul din cap.

Sunt un control freak. Dar in sensul ca nu il suport. Nici in sus. Nici in jos. Nici in stanga. Nici in dreapta. Decat in control am mai degraba incredere in ideea de cultura. Un set de valori comun acceptate. Adesea si fara sa fii macar constient de acest lucru. Acum stiu ca o sa imi spuneti ca toata aceasta ‘cultura’ nu este decat demagogie de prost gust. Intretinuta de fapt prin control. Si pedeapsa. Si premieri. Cultura – o fatada frumoasa pentru un mecanism care este de fapt agresiv.

Probabil controlul nici nu poate fi altfel decat agresiv. Te bazezi cat se poate pe buna crestere si plictiseala celor din jur. Dupa care faci o inchisoare. Ca sa dai cateva exemple sugestive din care toata lumea sa inteleaga ce se poate intampla daca te supara.

Sau cel putin asa mi se pare mie. Inca de pe la vreo 10 ani. Cand i-am demonstrat mamei ca nu se mai poate trai in casa cu atitudinea ei opresiva – sa stie ca mananc bine si ca nu imi e frig cand merg la scoala si sa imi bandajeze genunchii cand cadeam. Asa ca am lovit-o unde o durea pe ea mai mult. Pe peretii abia zugraviti. Am stat si m-am chinuit jumatate de zi ca sa desenez cu pixul cele mai sugestive gratii. Mama nu este neaparat o persoana calma, dar gestul a socat-o atat de tare incat tot ce a spus a fost sa ma roage sa limitez gratiile numai la camera mea. Pentru ca ei, restul familiei, se simt suficient de liberi si multumiti.

Iar acesta a fost numai inceputul luptei mele cu autoritatea. Toata lumea care a incercat cat de cat sa se puna intr-o astfel de pozitie, de la profesori pana la angajatori au realizat ca nu iese nimic. A, ba da, o completa imposibilitate de comunicare. Cativa au cedat nervos si au luat cele mai bizare masuri. Altii m-au lasat in ale mele.

Nu as vrea sa credeti cumva ca toate astea se intamplau si inca mai au loc din vreo lipsa de educatie sau bun simt. Ba chiar imi cer si scuze – imi pare rau, zau! Pana la urma hiba mea a fost dibuita, deci putem sa ne relaxam pentru ca stim despre ce este vorba. Asa, cam pe la al 10-lea angajator. Unul care vroia sa ma faca analist geopolitic. CIA scria pe mine, nu alta. Toata ziua m-au invartit pe toate partile si m-au testat. Dupa care m-au respins pe baze psihologice. Pentru ca, zic ei, nu am glanda care accepta autoritatea. Si nu inteleg notiunea. Ceea ce, aparent, e de nereparat.

Asa ca, daca vreti vreo revolutie veniti va rog la mine. Eu accept din principiu. Si am si atestat de periculozitate. Undeva bine ascuns in arhivele statului.

Problemele se rezolva de la sine

Este criza. Probabil ati auzit si voi aceasta veste. Nu aveati cum sa o ratati. Ei bine, si pe acest fond de incrancenare mai mare ca de obicei, a aparut o specie de oameni pe care inainte ii intalneam mai rar – cei care spun ca problemele se rezolva de la sine.

Si nu vorbim aici de melancolici muribunzi care cred ca se rezolva fiindca vor ajunge o mana de oase si tarana. Si atunci nu vor mai avea nicio problema. Nu, problemele se rezolva aici, in aceasta viata. Ba chiar suficient de repede astfel incat sa apuce sa se bucure de ce-a iesit.

Ei se comporta exact ca orbii care ridica bastonul cand trec pe unde o fi – ii pazesc ceilalti. Deci problemele se pot rezolva si fara sa faci tu vreun efort. Totul e sa ai un pic de curaj. Si ceva inconstienta. Pentru ca… hm… asa cum tu nu vezi, e posibil ca si reciproca sa fie valabila. Tuturor ne mai scapa cd-ul pe jos si ne aplecam sa il luam tocmai cand increzatorul in soarta trece strada. Bine, nu tuturor, unora, dar e suficient.

Eu imi inchipui ca specia asta de oameni care cred in soarta buna ce le ia stresul de pe umeri pur si simplu au clacat. Si nu mai au chef sa se gandeasca la lucruri negative. Si isi fac planuri de plaja pe timp de ploaie. Fara sa ridice degetul nici macar cat sa deschida umbrela. Ca sa se pazeasca de rafalele mai mari.

E posibil sa fi dat peste prea multe lucruri negative. Sau sa fi pretins ca fac mai mult decat pot duce. Si acum dau in extrema cealalta. ‘Nu aveti ce face, trebuie sa ma paziti. Ca uite, eu nu misc un deget. Si daca nu va ocupati voi sa imi fie mie bine nici voi nu o veti duce extraordinar’. Ceea ce, macar pentru o perioada, este perfect adevarat. Daca vezi ca cineva este iresponsabil incepi sa il pazesti tu. Macar pentru inceput.

Ii vezi zambind fericiti. Cum nu au mai fost de mult. Si cheltuind fara sa isi puna vreo intrebare. Si intrevazand cel mai roz viitor. Si mirandu-se ca au fost atat de prosti incat sa nu realizeze ca lucrurile sunt, de fapt, simple.
Huh? Cine se mai inghesuie, nu pot fi chiar atat de multi pe felia ‘problemele se rezolva de la sine’. Mai sunt in Bucuresti doar 10 locuri disponibile.