Mana se duce spre pahar. Tigara este in coltul gurii. Asa cam de 4 ore. Am trecut de la bere care nu mai ajuta la ceva mai tare. Care nu ajuta.
El ma considera deja o victima sigura. Si incepe. Sa atace sinapsele.
„Trebuie sa fie ceva gresit la tine. Ce spuneai ca ai facut in copilarie?”
Si aici trebuie sa urmeze povestea plangacioasa. Pe care sa i-o servesc pe tava. Ca el sa se poata arata protector. Sa inmuiem stratul de cinism care nu poate fi al meu. Cineva cumva trebuie sa ma fi transformat din diva blonda cu pofta de viata in aratarea cu spranceana ridicata. Fara adresare directa.
Undeva, ceva trebuie sa se fi stricat in trecerea de la cauza la efect.
Dar care poveste sa il satisfaca? Si oare ar trebui sa plang in hohote catre final? Asta l-ar multumi? I-ar potoli dorinta de a-mi pune oglinda in fata ochilor? Sa vad cat de trista sunt. Si fara sansa. Si sa ia el haturile situatiei. Sa plangem impreuna de mila mea. Sa ne eliberam de demoni si muci.
Daca am invatat ceva din anii in care mi s-a tot jucat repetat aceasta mica comedie este ca nici nu conteaza ce spui. Filmele ne invata oricum ca orice te poate strica. Si faptul ca nu se mai gaseste marca preferata de iaurt. Da, tocmai acela care iti aducea aminte de casa bunicilor….Hih, hih, hih. (asta e un plans da nu stiu cum naiba se scrie pe net)
Important este ca distanta dintre intamplare si reactie sa para anormala. Prea mica. Prea mare. Sa faca din tine carne de tun psihologic. Sa vina el pe cal sa te scoata din mocirla in care tocmai ce s-a chinuit sa te bage.
Daca e ceva naspa in trecutul tau spune acum. Da pe fata. Sa nu ne oprim. Sa ne gandim la vindecarea finala. Sa il tragem pe Freud de barba. Sa ne zgandarim zgarietura ca poate se infecteaza. Si traim si noi ceva mai autentic.
Deci asa. Ar fi si pacat sa te imbeti fara sceneta clasica.
Care se mai baga sa ma salveze?
calator prin oras 