Probabil ca ar trebui sa va spun

cat de rau este la noi la Bucuresti.

Acum, ca tot m-am intors de la Roma. Si deh, la noi totul este mai urat. Si oamenii, si cladirile. Si perspectivele ca lucrurile sa devina cumva minunate.

Dar am sa ma abtin. Fiindca mie mi se pare ca este bine. E adevarat ca nu parasesc centrul nici picata cu ceara. Dar de ce sa ma apuc sa supar persoanele sus puse cu fandoseli cand aici, in 5 m imi este asa bine? Casele vechi ascunse printre copaci pe cuvant ca sunt odihnitoare si ar merita ceva mai multa atentie. Iar traficul de la noi nu se compara cu nimic din ce este pe afara. Ba chiar este o placere. Si nici sa mergi cu bicicleta printre masini nu imi mai pare atat de periculos. N-ai sanse mai mari sa mori aici decat sa mori acolo, de exemplu.

Iar Roma, ei bine, este un oras cozy, cu spatii micute gandite ca niste bijuterii. Iar ei chiar pot spune cu toata gura ‘pacat ca este populat’. O vanzoleala incredibila care nu te lasa sa vezi nimic. Ce sa mai vorbim de respirat parfumul locului. Doar daca te plimbi pe la 4 dimineata pe strazi sa mai ai sanse sa te bucuri de el. Mi-a placut foarte tare ca desi romanii sunt destul de grandomani in comunicare nu sunt si in arhitectura. Mie pana si Vaticanul mi s-a parut micut. Iar Capela Sixtina… hm… dar lasa ca vedeti voi cand ajungeti acolo.

Roma iti da cu siguranta o alta idee despre spatiu. Si cum poate fi el folosit. Un spatiu care, oricat de minunat ar fi, mie imi da impresia ca nu ai unde sa respiri.

Asa ca, bine te-am regasit, Bucuresti!

Am plecat

Era si timpul. Posturile devenisera mult prea acide. Cheful de noutate prea mic.

In zece zile sunt inapoi. Salutari din Roma, pana atunci.

Bye

Sa plecam odata!

Ne apuca asa, in fiecare toamna, sa spunem cat de naspa este in Romania. Venim din strainatate, frumos totul pe acolo. Am strans bani pentru vacanta de vara, ne-am dat cu autobuze turistice. Si am mancat exact cate inghetate avem pofta. Iar acum nu ne convine miscarea pe care o avem de facut intre cele trei strazi. Si ne-am cam scarpina unde ne mananca, doar ca pe alte 3 strazi decat ale noastre.

La atata mancarici altii in jur gasesc ca este cu cale sa se oripileze. Ce mai crima. Cum sa lasi glia si neamul. Care te-a crescut. Si te-a hranit. Si te duci acum la straini. Care se folosesc de noi. Si tot asa si mai departe.

Discutii de acest gen sa tot auzi. Nu se mai termina. Prima oara mi-am spus  – aoleo, ce se mai incing spiritele. Si cum se mai dau acestea cu argumentul de perete ca sa convinga pe celelalte ca al lor e mai puternic.

E clar, imi scapa ceva. Altfel m-ar apuca un asemea simt al tragediei. Stati sa imi mai sterg o lacrima. Iar apoi sa caut si eu argumentul universal. Pentru a pleca. Pentru a ramane. Si sa il folosesc pe post de bata pentru argumentul altora.

Rar am mai auzit asemenea discutii sterile. Dar probabil ca noi am uitat ca suntem in perioada globalizarii. In care toata lumea ar fi casa noastra. Si ne ducem acolo unde credem pe moment ca ne e mai bine. Sau unde ne atrage ceva. Si apoi ne schimbam. Si vrem altceva. Si altundeva. Si iar inapoi. Si tot asa.

Ma intreb daca vesticii stau la fel si isi plang in pumni expatii. Daca formeaza un cor al bocitoarelor care sa duca pana la granita pe curajosii ce indraznesc sa o paseasca.

Se pare ca am ramas cu o nostalgie a cortinei. De ne chinuim asa sa tragem de ea chiar cand nu exista. Doar doar putem sa ne batem in acte finale, totale si pe cantitatea de cenusa pusa in cap.

Romania pe sine

Nu am masina. Motivul l-am explicat acum vreo 2 posturi. Dar marea nu vroiam sa o ratez. Asa ca am luat trenul. Acesta merge cu fascinanta viteza de 60 km la ora. Ceea ce iti da suficient timp sa te uiti in jur. Si sa te miri de ceea ce vezi. Mai ales daca nu ai parasit de ceva vreme centrul vechi al Bucurestiului cu case cam paraginite, e drept, dar printre ale caror geamuri ciobite inca se mai vede ceva din lumea care le popula odata. Si care, oricat de mahalagioaica si pragmatica ar fi fost, dupa scrierile vremii, e cu mult deasupra a ceea ce se intampla acum.

Barbatii tineri din trenul meu aveau parul blonzit in suvite, ca sa se potriveasca cu slapii din picioare. Asta ii facea sa arate foarte murdari. Din cauza pielii negricioase. Daca vrea sa fiu draguta. Dar mai degraba nu este numai o parere. Chiar erau murdari. Fruntea tesita lasa la iveala doi ochi ce se vor smecheri. Baietii aceia chiar credeau ca invart ‘afaceri’ cand vand in targ un telefon cat o caramida. Si le iesea suficient chiar pentru o bere la 2l.

Alti 3, mai in varsta, vorbeau cu sefu’ la telefon. Mersesera cu trenul toata noaptea. Si inca mai aveau. Si la destinatie ii astepta cineva nervos ca inca nu ajunsesera sa se apuce de munca. Vocea celui de langa mine era un pic spasita. Explica moale cum trenurile avusesera intarzieri. Si pierdusera o legatura. CFR-ul te facea sa pari neserios. Mainile erau butucanoase, camasile aveau carouri care aproape nu se mai vedeau, pantalonii de stofa te faceau pe tine sa iti treaca apele de caldura.

Femeile pareau ceva mai la locul lor. Discutau despre placinte si inmormantari. La fata nu le-am vazut, fiindca ele nu sareau din tren in gari ca sa mai traga un fum. Mi le inchipuiam grase si imbracate in negru. Cu un bat dupa usa ca sa isi bata baiatul plecat la targ numai ca sa nu munceasca. Si cu un ceaun mare cu mamaliga cu lapte pe plita. Pentru barbatul care munceste prea mult. Dar nimic nu se observa.

Romania de pe sine este in alta tara decat suntem noi. Si ea este cea mai numeroasa. Iar noi atat de des uitam ca ea intr-adevar exista. Si nu sunt numai povesti tabloide de ora 5.

Ps pt times. Desi Medgidia a disparut, gara este inca acolo.

Deductie logica

Traiesc, asa ca nu mai am timp de scris. Cel putin pana nu termin cu masina, doctorii, impozitele si alte plati catre stat. Dar ca sa nu spuneti ca v-am parasit va dau niste poze sub titlul Deductie logica.

Costume de baie

+ Rochii.

=> Farmacie

Si acum, ca v-am distrat, cititi aici.

Sa va fie de bine!

Intrerupem…

…programul de varietati pentru doua anunturi importante.

Costel (stanga) prefera checul insiropat.

Tenisii de 2 parale sunt giugiuc pentru turci.

Hello

Am lipsit. Si nici nu v-am anuntat. Si nici nu v-am spus unde ma duc. Un pic de baroc nu strica niciodata 😛

In alta ordine de idei voi ati observat ca cei care isi fac cont pe twitter incep sa scrie mai rar pe blog? Mda, deranjant.

Am vrut sa scriu ceva pentru voi. Asa, de bun venit. Dar a fost publicat in hotcity. Asa ca cititi acolo despre dorinte si frica de a le avea.

Revin.

Cum am ajuns sa nu imi doresc nimic

Se pare ca toata lumea si-a propus cate ceva pentru 2009. Ba chiar, cei care au fost ceva mai harnici, au si analizat ce au facut in 2008.

Ei bine, eu am ajuns in primul an in care nu imi doresc nimic. Si imi e tare bine asa.

Hah, poate m-am imbolnavit. Stiti, e anul cu 33. Varsta fatidica. La mine se exprima prin dorinta de a pastra un status quo. Ar fi funny ca de acum sa ma lupt numai sa tin ceea ce deja am: oamenii care imi plac, firele de par din cap, autoironia.

Si o poza cu ce mi-a placut mie la Berlin,

ceea ce inseamna ca orasul asta e cool mai ales cand fura de la altii. Sau poate am imbatranit.

Ps – The blue seeds merita ascultati.