Tag Archives: comportament

Atitudinea de closca a managerilor

In ultima vreme m-am distrat observand atitudinile de closca ale managerilor tineri fata de echipele lor. Nu ca mi-ar placea mai mult atitudinile superioare si obtuze ale celor din vechiul regim, care se vedeau facand parte dintr-un alt regn, ca si cum ar avea 4 maini si 2 capete, spre deosebire de amaratii de angajati, vai de mama lor.

Probabil ca mi se pare atat de distractiva atitudinea proteguitoare in orice circumstanta a tinerilor manageri pentru ca o atitudine de closca nu este totusi ceva ce ai asimila cu usurinta cu imaginea unui barbat. Poate si noile femei manager sunt la fel, dar, deh, nu prea am intalnit, asa ca in privinta lor nu ma pot pronunta.

Ei, si cum se manifesta? Printr-o bunavointa acordata in grup. Tot grupul pe care il are este fantastic. Dar in acelasi mod. Faci un tarc in care grupul sa se baga, ca sa vada prin el relatia cu lumea. Cineva din propriul grup nu poate face o greseala. Sau o dubiosenie. Si chiar daca face, el este imediat luat sub aripa cu o dulce bunavointa. Pentru a inabusi imediat orice parere negativa.

Le-o fi frica, cine stie, ca fapta unuia sa nu se extinda asupra intregului lot. Sau poate stiu ei ce stiu. Cate bobarnace le-or da intre 4 pereti. Pentru ca ei au dreptul. Si datoria sa ii educe/judece. Insa nimeni altcineva nu. Asa ca intreg contactul cu lumea se face numai de dupa penele rasfirate ale managerului. El raspunde si tot el ii apara daca spun prostii, daca uita sa ajunga la o intalnire sau daca s-au imbatat prea tare si au facut pipi direct pe laptopurile carate in speranta ca poate mai lucreaza ceva si in seara respectiva.

La fel de tare cum ma distreaza atitudinea managerilor ma binedispune si cea a celor care accepta un astfel de tratament. Desi, sincer vorbind, daca dai peste asa ceva nici nu prea ai ce face. Doar nu o sa te apuci sa il enervezi numai ca sa isi mai retraga din bunavointa si sa te lase si pe tine sa gusti cum e lumea pe propria piele. Deci nu stiu daca incearca sau nu sa scape, sau macar daca realizeaza ca nu e chiar normal. Pentru ca la suprafata apar numai zambete fericite.

Fericite pentru ca le-a adresat o vorba. Sau un indemn in grup. Pentru ca ii observa de la distanta cu intelegatoare bunavointa. Pentru ca le adreseaza tot felul de apelative dragalase – micuti, desteptuti si altele asemenea. Pentru ca ii lauda ca pe cei mai cei – nu a mai vazut universul asa ceva.

Bleah, dar poate ca nu inteleg eu si vorbim aici de lucruri pozitive.

Unde au disparut buzele?

Aseara am cunoscut un soricel. Avea un tricou cu dungi orizontale, ca si cum ar fi plecat in excursie cu clasa. O strangere de mana atat de moale incat ai fi zis ca o sa se franga la orice atingere. De ce o mai face atunci?, ca nu e ca si cum eu nu as mai fi putut sa imi ingradesc dorinta de a ne gadila degetele reciproc.

L-am studiat cu mare avant toata seara. Nu de altceva, dar eu nu am mai vazut un soricel din scoala generala. Iar atunci aveam in jurul nostru tot felul de soricei si soricele, asa ca nu ieseau prea mult in evidenta. Dar imi inchipuiam ca dispar cu timpul. Si sunt inlocuiti de lei paralei. Sau macar de maimute perverse.

Cum, nu stiti ce anume este un soricel? Ei bine, este acea persoana caruia corpul i-a jucat o festa neplacuta. Ii sta cumva stramb, de te face sa te intrebi daca nu cumva ar fi mai bine sa ii faci rost de un clopot din acela de sticla. Insa, daca te uiti mai cu atentie, totul este in regula – doua maini, doua picioare, mustatile asezate exact unde trebuie, peste…

…buzele, doamne, unde au disparut buzele?

Probabil de asta are un soricel o seriozitate atat de cadaverica. Probabil de asta ii lipseste cu totul simtul umorului. Probabil de asta ochii ii sclipesc speriati, chiar si atunci cand abordeaza subiecte ‘tari’ – afaceri, manarii, spagi, slabiciunea altora si neasemuita sa cunoastere in ale lumii. Isi ridica ochelarii pe nas, ca sa capteze atentia. Dar degeaba, buzele, sau mai exact lipsa lor, capteaza tot.

Si nu, nu, te rog, nu rade singur de glumele tale. Oh, iti dispar buzele si mai rau!

Uite, pana sa nu dau peste soricel nici nu imi dadusem seama cat de incompleti am fi fara ele. Fara buze n-ai cum sa spui fraze voluptoase. Iar de aici se duce totul de rapa. Glumele par nesarate, pozitiile de putere te fac sa razi si sa dai un bobarnac, fiecare fraza dezvaluie lipsa de imaginatie si cuvinte chinuite. Iar ochii din spatele ochelarilor par si mai mici, rai si nesiguri. Iti fac impresia ca se va razbuna pe intreaga lume pentru lipsa lor de buze.

Ferice de noi, voluptosii, va zic!

Vreau sa fiu fericit

Eu daca aud afirmatia asta izbucnesc in ras fara pic de consideratie pentru emitent. Cam asa cum as face si daca s-ar plange cineva in preajma mea ca o sa moara numai pentru ca are nasul inrosit si il doare in gat.

Probabil mi se trage de la anul de facultate in care am studiat problema fericirii, din antichitate pana acum. Si lucrurile au stat extrem de stupid intotdeauna. Chiar si la mintile cele mai luminate, denumite generic filosofi. Ca sa nu spun ca includerea fericirii intr-o declaratie de constituire a unui popor mi se pare o dovada de lipsa de viziune. Le spunem sa isi caute fericirea, le dam si arme ca sa poata sa ajunga la ea mai cu spor. Si apoi ne miram ca se omoara pe capete. Da, ce chestie neasteptata!

Bine, parca ii aud pe unii in fundal pufnind cu urmatoarea argumentatie slaba – zici asa numai pentru ca nefericirea este religia ta, exulti imediat ce se intampla ceva rau. Si alte rautati similare care se arunca celor care nu au impresia, asemenea lor, ca fericirea ar fi un fel de obiect care atarna deasupra capului. Si iti da un fel de statut diferit de cel al celorlalti. Un obiect pentru care merita sa calci pe un cadavru, doua ca sa il obtii si sa il pastrezi cat mai mult.

Desigur, daca e sa ii iei la bani marunti pe acesti cruciati ai fericirii in privinta identificarii obiectului cu pricina le va fi cam greu sa iti spuna cam despre ce ar fi vorba. Arunca asa, cu jumate de gura, ca ar fi familia. Sau, mai specific, iubirea. Sau mai abstract implinirea potentialitatilor. Sau mai concret, o casa si o masina.

Iar cumva toate acestea nu sunt asteptate de la sine. Ca nimeni nu spune ca vrea sa se faca fericit. Ci de la altii. Cei rai care te impiedica sa ajungi la obiectul fericirii sa ti-l atarni deasupra capului. Motiv tocmai bun sa ii impusti. Sau macar sa le faci morala vreo 2 ore, ca asta nu este ilegal.

Lasati-ma, va rog, sa mai rad inca o data. Haha!

Inchiriez balconul meu doritoarelor

Inchiriez balconul meu doritoarelor de privelisti sexuale. Si celor care vor sa se intoarca la natura. Pentru ca in spatele blocului meu vin carduri si carduri de barbati. Tineri si imbracati in rosu. Cu burtile supte peste muschii bine dezvoltati. Cu venele gatului iesite in evidenta de atata strigat. Cu berea in mana. Gata de distractie.

Barbati siguri pe ei, care isi cunosc locul in lume. Si sunt multumiti de el. Barbati pe care daca ii tii la tine in sufragerie nu iti vor face niciodata vreo surpriza. Vei stii mereu ce propozitie vor spune. Unde se vor scarpina. Si ce trebuie sa spui/faci ca sa nu te incomodeze. Barbati dintr-o bucata, ce mai. Iar acea bucata nu este tocmai cerebrala.

Ei bine, toti acestia, adunati de prin toate cotloanele Bucurestiului, vin in spatele blocului meu. Stau rezemati pe gard si isi spun in tonalitate de bas lucruri despre masini. Si echipa favorita. Si fete pe care le scot in oras. Sa le arate la populatie. Uneori isi mai dau o palma peste spate. Prieteneste. Vezi atunci muschii cum tresar sub tricourile dungate in alb si rosu. Si le simti rasul gros cum iti patrunde direct in stomac.

La inceput sunt calmi. Beau o bere. Fumeaza niste tutun. Mai scuipa o data in laturi, smechereste. Isi arata ultimele figuri de box invatate. Casual. Apoi numai ce ii vezi ca se intorc cu fata spre gard, ceea ce inseamna implicit cu fata spre balconul pe care stau eu fumand o tigara, si se descheie la slit. Iar apoi da, ce credeti, nu ma lasa asa sa mor de curiozitate. Si imi permit sa vad obiectul. Uneori chiar de mai multe ori. Depinde cat de mult fumez.

Cum se intuneca, lucrurile incep sa se precipite. Vin, se intorc cu fata catre gard. Se deschid la slit si sssssssssss. Apoi pleaca in fuga. Ca sa lase loc si altora. Si tot asa, pana noaptea tarziu. Sincera sa fiu acum nu mai pot privi niciun barbat de la balcon fara sa ma astept sa ii vad obiectul. De cateva ori m-am inselat, avand astfel de asteptari de la niste bieti vecini care incercau si ei sa intre in scara. Dar la urmatorii imi scoteam parleala.

Asa ca m-am hotarat: imi inchiriez balconul tuturor doritoarelor de expozitie de obiecte. Inchiriez mai ales cand este un meci pe stadionul Dinamo. Atunci garantat se vor dezvalui privirii noastre cateva zeci. Va fi party numai pentru fete. Va puteti aduce si matele daca le aveti in dotare. Daca nu, se accepta oua, rosii. Si cartofi. Dar numai daca sunt stricati.

De ce nu mai avem incredere in bun simt?

Mie mi se pare ca pe vremuri (nu fiti rai si nu ma puneti sa definesc termenul, candva, in epoca de aur 🙂 ) oamenii foloseau bunul simt ca principal instrument de orientare in lume.

Da, stiu ca ardeau vrajitoare si mureau cu miile de ciuma in timp ce faceau matanii ca sa fie izbaviti  de povara, dar cel putin nu erau ingropati in hartoage care sa le spuna cum trebuie facute lucrurile. Si pana la urma femeile alea trebuiau cumva pedepsite ca sa mai calmezi populatia. Iar cand te bantuie ciuma timpul trece mai repede daca numeri cate rugaciuni spui. Asa ca ambele actiuni trebuie sa fi fost la vremea respectiva o chestie facuta cu cap si responsabilitate.

Un pret mic de platit pentru a avea o societate functionala.

Acum nu mai avem asa mari probleme cu instinctele primare, dar am luat-o mult prea mult in directia cealalta – nu mai avem incredere in nimic din ceea ce ne vine in mod natural sa facem.

Privim cu neincredere si superior pe oricine nu are un sistem in spate – o scoala de gandire aprobata de cel putin 50 de ani si vreo cateva carti best seller citate cu evlavie de cate ori vrem sa aratam ca ‘ne pricepem’. Iar lucrurile nu se opresc aici, pentru ca de abia acum incepe intreaga nebunie. Dupa ce avem ideea vin normele care ne invata cum sa o aplicam. Si se mai scot vreo 10 mii de tomuri. Unele mai cu schepsis si mai secrete decat altele. Ceea ce iti permite sa ai un aer de initiat. Si sa nu faci nimic daca nu bifezi in cartea actiunilor acceptate.

Si asa, cu simtul nostru natural, care pune la bataie ceva experienta practica imbinata cu intuitie pentru a intelege realitatea, se sterge pe jos de catre oricine. Si nu oricum, ci cu mult dispret pentru un mod atat de ‘barbar’ de a lucra. Nici nu mai conteaza cat de inteligent este ceea ce spui / faci daca nu respecti norma care spune ca trebuie sa faci pasul 1, 2 si 3.

Am invatat de la atatea norme sa nu ne mai folosim deloc capul. Dar in schimb ascultam ca sfintenie ceea ce ne spun ceilalti despre cum ar fi lumea. De parca in loc de creier am avea un robot care inregistreaza fraze. Si apoi se apuca de facut gesturi mecanice. Si apoi pune in tabele situatii. Si trage trei concluzii anemice concepute anume ca sa arate exact ceea ce ne-au spus altii ca ar trebui sa arate.

Iar in final mergem pe la conferinte si dam comunicate de presa ca sa ne mandrim cu faptul ca lumea nu are nimic care sa ne mai mire.  Si cascam de ni se rup falcile de cat de fumate sunt toate lucrurile. Dar respingem tot ceea ce nu este ‘stiintific’.

Probabil pentru ca ni se pare ca pentru bun simt nu ar trebui sa fim platiti. Sau poate ca ne e frica sa nu fim arsi ca vrajitori/vrajitoare pe vreme de ciuma.

Traim in stare de asediu

Cum, esti calm, zambesti? Si inca mai speri ca se vor intampla lucruri bune? Atunci esti inconstient si toate lucrurile rele vor tabari asupra ta.

Si nici nu vei merita sa te deplangem pentru ceea ce vei pati. Uite, noi stam pe margine. Si analizam. Si nu facem nimic. Fiindca mintea ne spune ca ceva rau se poate intampla. Avem in jur exemple. Destule ca sa le folosim ca baza de rationament. Exemple din care sa facem fotoliu pe care sa ne asezam comod. Si sa justificam de ce in jurul nostru a aparut un buncar. Construit cu multa, infinita grija.

Si prin el te privim si clatinam din cap la cat de penibil esti tu cand nu iti dai seama ca tot nisipul castelului ti se poate spulbera in vant. Pentru ca daca tineai ochii bine deschisi ai fi observat semnele nenorocirii inca de acum 3 ani. Ba nu, inca de la adolescenta cand alegeai culoarea rosie desi poate verdele ar fi fost mult mai potrivit. De fapt, ce zic, de mic copil ti se citea ratarea pe frunte. De la 7 ani cand te-ai impiedicat si te-ai dus plangand la mama ta in loc sa spui ca nu este nimic si sa continui sa te joci.

Nu este clar, meriti sa o incasezi. Si inca rau de tot. Fiindca nu traiesti asemeni noua intr-o permanenta stare de asediu. Pentru ca mai speri. Pentru ca risti. Pentru ca ti se pare ca te poti plimba pe strada asa, linistit si nimic nu ti se va intampla. Pentru ca ajungi sa depinzi din ce in ce mai mult de oamenii din jur. Pentru ca nu stii cand sa te opresti.

Si pentru asta ai tot reprobiul nostru.

Pentru ca esti atat de inocent incat crezi ca promisiunile se vor respecta. Pentru ca esti atat de lipsit de imaginatie incat speri ca lucrurile nu pot deveni decat mai bune. Pentru ca esti atat de absurd incat esti convins ca meriti ceva bun.

Pentru ca nu traiesti asemeni noua in stare de asediu – refuzand oportunitatile pentru ca cine stie ce se ascunde in spatele lor, privindu-i pe cei din jur ca pe potentiali dusmani, adunand si iar adunand pentru momentul in care lucrurile vor lua o intorsatura cu adevarat rea. Nu ai cum sa supravietuiesti in acest fel. Sa fii sanatos, primesti exact ceea ce meriti.

Suntem intr-o stare de asediu. Si fiindca nu vezi lucrurile asa ca noi si iti permiti sa traiesti ca pe vreme de pace iti dorim tot ceea ce este mai rau.

Cum ajungi sa lingusesti

Sa auzim, cui ii place sa se aseze in genunchi si sa isi puna nasul in partile mai joase ale altcuiva? Nimanui (nu va ganditi la prostii, acesta este un text serios). Dar sunt unii dintre noi care o fac fara sa fie invitati. Si adesea si fara sa fie constienti ca din acea pozitie toata treaba incepe sa puta.

Nu iti place. De ce o faci atunci?

Pentru ca te crezi neputincios. Tu nu ai nicio putere. Toate depind de cel pe care te pregatesti sa il lingusesti. Eheii… daca lumea ar fi fost corecta nu ai fi fost pus in situatia asta. Ca stii tu ce iti poate pielea. Dar pana se da cezarului ce merita ii mai dai si ce este al greierului.

Pentru ca te crezi prea bun. Intre tine si actul lingusirii este o distanta imensa iti spui. Nu, tu nu lingusesti din lipsa de caracter. Ci din prea multa inteligenta. Care profita de lipsa de caracter a celui lingusit. Daca asta merge mai repede si mai bine prost sa fii si sa nu profiti.

Scuze, scuze…

Desigur, aceasta este fata de sine cea mai folosita scuza a celor care lingusesc si sunt constienti de asta. Numai ca ea nu merge decat in cazul unei complicitati. Cei care asculta scuza sunt constienti si de capacitatea ta si de lipsa de capacitate a celuilalt. Dar cat de des se intampla asta? Foarte rar.

Si atunci scuza in fata celorlalti merge pe linia – dar eu nu lingusesc. Sunt numai extrordinar de incantat de persoana in cauza. Si imi exprim cu voce tare incantarea. Hm… Asa o fi. Daca nu ar fi o actiune indreptata anume ca persoana respectiva sa o vada. Si daca nu ai considera-o o nereusita in cazul in care nu ai primi un semn din partea sa.

In general insa este vorba despre o lene. De la a incerca sa gasesti acel lucru suficient de pretios incat pozitia ta sa fie una de putere. Pana la a avea rabdare. Linguseala pare sa fie un fel de scurtatura. Zic pare fiindca de fapt este una falsa. Intrebati pe oricine pus in pozitia de a fi lingusit. De obicei incadreaza persoana care procedeaza asa intr-un gardulet format din electrocutoare particule de neincredere.

Si nu il mai lasa sa iasa de acolo.

Manipulati? Manipulam

Manipulatorul, adica el, cel cu sforile, este un om rau. Care isi urmareste propriile interese. Spre deosebire de noi, care le urmarim pe ale societatii, naturii, divinului si pe ale copiilor copiilor nostri.

Ce poveste de adormit pana si papusile nepotilor nostri. Daca esti manipulat este tocmai pentru ca ti se da ceea ce vrei. Acel ceva pe marginea caruia nu te poti abtine sa nu salivezi. Deci manipulatorul este cel care ne indeplineste, macar pana la un punct, cele mai obscen de atragatoare dorinte.

Pai da, pentru ca daca ar fi ceva care sa nu iti convina nu ai fi manipulat. Ci agresat. O cat de mica farama de impotrivire ar fi tresarit si in tine. Ai fi simtit enervare si nu recunostinta. Parerea mea – fiti atenti la toti cei pentru care simtiti o recunostinta suspecta 🙂

Asa ca eu zic sa renuntam la infierarea manipulatorului. Ca uite cum se chinuie el sa ne faca pe plac. Si cum noi ii suntem recunoscatori pentru asta. Iar daca suntem recunoscatori trebuie sa si platim, nu?

Cu cat vom plati pentru dorintele dupa a caror implinire salivam?

E… asta este o cu totul alta poveste. Doar nu mai ai 7 ani sa crezi ca lucrurile cad din cer pentru frumosii tai ochi albastri. In general mai mult decat ai fi platit daca ti-ai fi urmarit singur dorinta. Efortul sutului in fund care te trimite in directia pe care ti-o doresti se plateste. Scump. Si mai si risti sa ramai cu un zambet tamp pe fata care sa spuna ceva la genul – hai, ca pana la urma nu a fost chiar asa de rau. Si sa te duci sa ceri si a doua oara.

M-ai manipulat? Inseamna ca o merit. Sa nu ne certam din atata lucru.

Mai naspa decat ca esti manipulat este sa nu reusesti sa faci si tu acest lucru la randul tau. Pentru ca slabiciunea ta este mai mare sau cel putin mai vizibila decat a celuilalt.

Mie de exemplu nu imi iese pentru ca nu ma pot dezbara de credinta ca am dreptate. Dar nu asa, sa ne intelegem. EU am dreptate. Si atunci, cu necesitate, daca nu esti de acord cu mine, tu nu ai dreptate.

Iar asta nu ma poate lasa indiferenta. Tu trebuie sa ajungi sa iti dai seama ca gresesti si sa incepi sa gandesti ca mine.

Eh, si acum sa va vad, cat de usor credeti ca puteti obtine lucruri de la mine dandu-mi dreptate? Exact, despre asta vorbeam!

Eu nu stiu ce spun. Insa sana da. Si mai preda si cursuri.

Apetitul femeilor pentru sfaturi

Cam 4/5 dintre textele scrise de femei contin un sfat. Ceva complicat la care nu poti raspunde singur. De cate mese ai nevoie pe zi. Daca sa iti pastrezi sau nu prietenii actuali. Ai nevoie de un rucsac sau de o geanta. Ce trebuie sa faci ca sa fii fericita.

Si nici macar unul la persoana I, care sa avertizeze astfel asupra subiectivitatii. Pentru ca sfaturile lor sunt universale. Asa si numai asa se poate proceda. Nu, femeile care dau sfaturi nu cred. Ele stiu. Si sunt atat de sigure de asta incat e musai sa iti transmita si tie. Sa stii si tu. Ce mai, suflete gingase, cu iubire de aproape.

Daca ele isi fac unghiile, atunci faptul de a avea unghiile facute este un lucru cu necesitate bun. Si cui nu ii pasa traieste in greseala si pacat. Ei, si cum poti face ca sa ii ajuti? Pai nu e complicat. Le spui ‘e cazul sa va faceti unghiile’. Atat. Pentru ca pe loc, fiindu-le revelat celorlalti unde gresesc,  se vor buluci imediat pe la manichioare.

Ce conteaza faptul ca lor nu le place sa auda sfaturi? Ca imediat li se increteste pe spate spiritul rebel? Asa ceva nu te poate face sa te opresti. Pentru ca sfaturile tale nu sunt ca ale tuturor celorlalti, adica enervante. Nu… Ale tale sunt sunt intelepciunea ultima fara de care s-ar prabusi lumea.

E, si daca ai spus ce ai pe suflet, fara o farama de persuasiune, si vezi ca lumea este rea si invidioasa si de asta nu te baga in seama, atunci… mai spui inca o data. Dar exact la fel. Eventual un pic mai iritat. Cu o voce ceva mai ascutita. Cu niste caps, cu niste culori.

A… si nu strica din cand in cand sa te miri cum sunt oamenii de prosti si nu te asculta nimeni. Si sa mai spui o data, ca poate pricep.

Si daca tot vorbim despre tendinte de comportament. Barbatii au un apetit deosebit pentru lansarea de acuzatii. Bad, bad, bad, bad boyz 🙂

Ps – sa ne distram cu Livia, care sufera numai de umor excesiv atacand doua subiecte grele – sex si valentine. hm… o banuiesc de spam…