Va iubesc pentru ca ma iubiti

‘Va multumesc, va multumesc, sunteti extraordinari. Si eu va iubesc’, parca asa spun vedetele in momentul in care vor sa isi puncteze triumful. Sala vuieste. Fluxul de energie zburda liber inspre si dinstre scena. Nimeni nu este in niciun fel izbit de acest va iubesc pentru ca ma iubiti. Dragostea e prea mare ca sa mai vezi conditionalul.

Oricum, noi astia care nu ne lasam dusi de val avem niste lucruri de invatat de aici. Ca sa adopti postura de vedeta nu trebuie decat sa stii cum sa folosesti aceste cateva cuvinte.

Pluralul.
Cineva iti spune un compliment, sau e prezent la ceva sau pur si simplu aminteste o chestie. Conform dictonului, ce este peste 2 deja este multime, atunci multumirile le intorci la plural. Planeta intreaga s-a oprit sa laude ceea ce ai facut. Tu ai vrea sa multumesti nominal fiecaruia in parte. Si iti frangi mainile ca nu iti ajunge timpul pentru asta. Prin ton ii rogi pe ceilalti sa te inteleaga si sa isi extraga fiecare in parte multumirea pe care si-o merita.

Cuvintele
Superlativele nu sunt bune. Arata burlesc. Te iubesc enorm imediat ridica o spranceana. Si celalalt se gandeste ca poate faci misto de el. Sau, cine stie, vrei sa il minti. Doamne fereste! Cand tot efortul tau este indreptat numai in directia de a provoca ceva bunavointa din partea celorlalti. Si se stie, lumea este inerta si indiferenta. Trebuie sa ii zgandari cu ceva. Si o faci folosind cuvinte tari. Cum ar fi iubirea. Sa le spui imi gadila vanitatea ca gasiti simpatic ceva facut de mine e ca si cum ti-ai trage o palma.

Luarea initiativei
Nu poti astepta sa cada lumea singura in extaz. Asta nu se intampla asa, imediat. Starile pozitive se provoaca. Cu un ‘si eu’ de exemplu. Atunci va intelege ca deja a ajuns acolo, ca a initiat actul de adulatie. La care raspunzi pozitiv si ii intorci favoarea. Nu este aceasta cea mai buna dintre lumile posibile? E ingrozitor sa ti se raspunda negativ la niste sentimente asa de nobile.

Sper ca aceste sfaturi va sunt de folos. In final va multumesc din suflet pentru ca v-a placut acest articol. Si eu va iubesc nespus si de abia astept sa ne mai intalnim la povesti. Va pup si sa aveti o viata frumoasa!

Boala doctorilor de a te speria

Cand eram in liceu, si cam emo, ca un adevarat deschizator de drumuri ce sunt, desi cuvantul inca nu exista, un doctor mi-a spus ca am cancer osos. Mama sa lesine langa mine, scoate repede din portofel tot ce are si da medicului, drept multumire ca a depistat atat de repede ce am. Si poate scap. Cu viata. Eu dau din umeri si spun ‘aha’.

Intre timp presupusa boala se afla a nu fi existat vreodata. Eu scap de atitudinea emo. Numai doctorii nu scapa de atitudinea lor de a sadi panica in sufletele ce si-ar dori sa mai traiasca inca un pic. Cu toate organele la locul lor. Si daca se poate fara sa doara.

Ultima oara cand mi-au incercat taria de caracter a fost printr-un telefon de la o policlinica privata. Care trebuia sa imi dea rezultatele unor analize. “Va rugam sa veniti pana la noi ca sa discutati neaparat cu dl doctor. Nu v-au iesit bine.” imi spun ei. “Aha”, zic eu. Dar de data asta fara suportul emo, apelul sunand ca o sentinta rece. Fiindca nu este de bun simt sa dai o veste oribila prin telefon. Prin cap imi trec tot felul de nenorociri posibile. E greu sa nu mai fi in liceu. Ajung acolo si aflu ca este nimica. Ceva comun si tratabil numai prin doua pastile.

Sa ii iau si sa ii strang de gat? Nu pot, ca poate totusi ma salveaza mai incolo, cand voi avea probleme cu adevarat. Pana atunci se joaca cu mine ca si pisica cu soarecele. Asigurandu-se ca nu voi uita vreodata de existenta lor. Ca si cum as putea uita. Ca in fiecare luna mi se mai scurg bani din salariu ca sa fiu sigura ca ma vor baga in seama cand va fi momentul. Nu ca asta m-ar supara. Inteleg necesitatea. Ce nu inteleg este lipsa de tact.

Dupa care mi-am adus aminte ca, in facultate fiind, ii suportam pe toti cei care studiau altceva decat mine, mai putin pe studentii la medicina. Inca de prin anul 1, 2 acestia capatau un aer de aroganta greu de trecut cu vederea. Cam asa cum erau preotii pe vremea cand ateismul se pedepsea cu moartea. Iar in plus, doctorilor nu le spune nimeni ca umilinta ar fi o virtute. Asa ca instant capata atitudinea cocosului printre gaini. Nici nu mai trebuie sa faca ceva, ajunge ca sunt singurii oameni sanatosi printre atatia bolnavi. Daca mai esti si singurul care pretinzi a avea o solutie gata, esti un zeu!

Foarte obositori acesti doctori de pe la noi. Parca niciodata nu nimeresc ce ar trebui sa spuna. Ori sunt secretosi de te fac sa iti inchipui toate nenorocirile. Ori iti spun ca exista probabilitatea sa ai ce e mai rau, desi nu e mai mare decat in cazul altora care o duc bine mersi. Poate ca ar trebui sa ii trimitem pe toti la o scoala de comunicare. Sau nu o fi de vina nestiinta, ci dorinta de a mai lua niste bani, ca doar nu o sa murim de stres pe loc. Sa se prinda cineva ca se joaca asa cu noi.

O cireada de oamenii simpli

Poate ati crede ca oamenii simpli sunt antonimul oamenilor complicati. Adica cei care au o mana arsa si una intreaga, un ochi verde si altul albastru, sunt bancheri insa preocupati de latina, nu au terminat 8 clase dar se lauda cu o cultura enciclopedica etc.

Oamenii simpli sunt insa toti cei care nu au microfonul la un moment dat. Ceea ce inseamna ca fac parte dintr-o cireada de fiinte lipsita de mari capacitati intelectuale sau cunostinte. Motiv pentru care stau pe scaune si asculta cu gura cascata, nereusind sa discearna decat 12% din bogatia mesajului trimis de omul cu microfonul.

Acesta se uita in ochii lor umbriti de prostie genetica si isi ajusteaza discursul simplificandu-l pana la a incorpora numai o urma de idee ‘voi, oamenii simpli, nu aveti acces / nu stiti / sunteti fraieriti / aveti asteptari gresite / ar trebui sa multumiti’. Adica indemnuri, nu dezbateri. Acelea fiind mult prea complicate pentru niste creiere simple.

De la vorbit la microfon nimeni nu se da inlaturi. Asa ca suntem pe rand oameni simpli fata de scriitorul care lanseaza o carte, fata de cineva care expune cum a creat un #tag pe care l-au folosit 20 de oameni, fata de compania de cablu sau blonda platuroasa ce si-a filmat iubitul in timp ce se scarpina la . Suntem oameni simpli pentru autoritati si vedete, pentru vorbitori de ocazie si reprezentanti de companii, pentru bodiguarzii metrorex sau creativi din publicitate.

Formam pentru ei o cireada amorfa cu o directie impusa din afara. De catre ei, oamenii cu microfoane. Nu stim sa vorbim, doar facem muuu cand ne doare. Nu ai ce sa ne ceri. Si nici ce sa ne reprosezi. Totul e sa nu iesim din rand, ca sa creem probleme aiurea.

Nici nu e de mirare ca asta este nivelul discursului de la noi, daca toti cei care vorbesc nu vad in jur decat oameni simpli. Nicidecum egali sau parteneri. Daca ma mai numeste cineva om simplu de ziua de azi cred ca imi strang suratele bovine si ii bag microfonul pe gat.

Pluralul condescendent

O doamna de la ING m-a sunat ca sa imi spuna cat de trist este ca imi voi petrece batranetea in mizerie. Probabil ca o fi discutat cu diriginta mea din liceu, care credea ceva similar, intrucat aveam o dorinta minuscula sa invat declinari ale limbii latine.

Si cu aceasta doamna discutiile au evoluat complicat.

–         buna ziua, aveti pensia obligatorie la ing, zice vocea intepata si matura.

–         da, spun eu. Si? (vocea mea e rasfatata si sss-ita, daca vreti sa stiti)

–         trebuie sa luati o decizie responsabila

–         hm….

–         avem copii?

Ei bine, de aici convorbirea nu a mai putut fi tinuta. Pentru ca am procedat ca in liceu:

–         cam in ce fel credeti ca am putea avea copii?

Gandul de a avea copii cu o doamna in varsta care vinde pensii este extrem de deranjant. Cred ca sunteti de acord cu mine. Nu imi pot inchipui ce crize de nervi face seara. Si nici cum se uita la liste de oameni si isi spune in gand – astazi voi castiga inca 3 noi clienti. Astazi voi castiga inca 3 noi clienti. Astazi voi castiga inca 3 noi clienti.

Doamna rade manzeste:

–         Stiti este asa, un mod de exprimare.

Voce care isi arata deja infrangerea, probabil pregatea pixul ca sa ma incercuiasca pe foaie ca si client recalcitrant, nesimtitor si in plus, fara copii.

De doamna am scapat repede, mi-a inchis telefonul in nas, stai jos, nota 4, meriti sa mori in mizerie. Eu sunt o persoana ocupata, am liste de zeci de persoane care inghit pluralul condescendent. Persoane care au fost crescute si au trait in felul urmator:

–         haide bebita, facem si noi cacuta odata?

–         hai pustiulica, rezolvam si noi problemica asta de matematica?

–         hai frumusico, o punem si noi in seara asta?

–         hai domnita, nastem si noi odata?

–         hai stimate clientel, ne facem si noi o pensie?

–         hai mamaita, mai murim si noi odata?

Aceasta este o stire

Parca va si vad relaxandu-va. Aha, am citit o stire. Ceea ce inseamna ca am aflat inca ceva. Nou. Despre lume. Si nu oricum, ci ceva important pentru viata mea. Si nu doar a mea. Ci si a ta. Ceva ce noi cu totii trebuie sa stim.

Cam acestea sunt presupozitiile pe care se bazeaza orice idee de stire. Iei bucatele de realitate. Le delimitezi un spatiu, o consistenta. Si apoi le arunci in lume purtand emblema ‘grad mare de importanta’.

Si dupa acest calapod, o data bine invatat si stapanit, orice poate deveni o stire. Pentru ca stirea este recunoscuta imediat prin limbajul in care se invaluie. Si de indata ce este stapanit limbajul, oamenii vor reactiona in covarsitoare proportie pozitiv – ah uite, mi se da ceva important pentru mine.

Limbajul? Ei bine, limbajul e impersonal si cu multe date. Impersonal pentru ca nu, nici gand, nu autorul vorbeste. Ci insasi realitatea prin vocea autorului stirii. Bucatica de realitate tocmai ce s-a rupt din amalgamul de informatii cotidiene si hipnotizeaza autorul, facandu-l sa ia vocea aceea grava, de stire.

Iar apoi mai este si multitudinea de date. Cu care realitatea isi face simtita prezenta. Cifrele isi ranjesc la noi dintii grandomani. ‘Un copil a calcat intr-o furca cu 3 colti. 2 i-au intrat in 2 degete. Copilul a plans timp de 5 minute.’ Sa dam si o locatie. ‘Mama aflata in bucatarie a fugit cu sufletul la gura strabatand imediat cei 200 de pasi.’ Sa incheiem cu niste procente ‘Pana acum 10% dintre furcile din lume au provocat 80% din accidentele de la tara.’

Si gata. V-am dat ceva important. Ceva care va ajuta in viata. Si fara sa va influentez. Doar la binele vostru m-am gandit cand m-am informat in legatura cu toate aceste lucruri. Gata, acum stiti care este realitatea.

Draguta practica. Si chiar naste un fel de betie. Wow, eu sunt acela care spune care este realitatea! Ce nu spun eu ca este stire inseamna ca nu merita mentionat. Deci nu merita cunoscut. Sa ne umflam muschii pe noi de atata putere demiurgica. Atata spirit care face ordine in realitatea noastra a tuturor.

Sa faci stiri nu este nicidecum o treaba pentru spiritele dubitative. Sau neincrezatoare in valoarea lor universal recognoscibila.

De unde se vede ca este nevoie de mai mult

Analiza psihologica, doar tot suntem in luna cu pricina.

Conversatie, conversatie… Partea foarte fun despre care tin sa va povestesc, este ca aceasta conversatie nu se poate intampla oricum. Ci numai in lipsa unui interes.

De aceea este greu de crezut ca in internet, unde este atat de plin de cuvinte pe care ni le aruncam unii altora, chiar avem conversatii. Aici cam vorbim ca sa fim vazuti. Spunem doua cuvinte si apoi ne masuram numarul de reactii. Facem strategii de conversatie. Si ne laudam cu ele pe blog.

Wow, ce chestie, pe facebook am primit 15 comentarii. Si pe blog numai 3 reactii. Facebook rules in arta conversatiei. Sa fi murit blogurile, sa ne grabim sa le inmormantam?

Principalul este oricum, sa le cantam noi primii prohodul. Ca sa excelam in arta conversatiei. Si apoi cine stie cine pune link catre noi. Vai si facem un pr de nu ne mai vedem. Iar in plus, daca mai conversez un pic mangaind pe burtica pe cineva care converseaza cu mai multa lume imi mai da si mie niste persoane noi cu care sa mai conversez. Am asa o pofta neostoita.

De influenta sa zicem. Cu cat conversez mai mult cu atat pot veni cu cifre mai mari. Ca sa arat cum mi se intinde influenta unde nici cu gandul nu gandesti.

Iar apoi toata aceasta arta a conversatiei o voi vinde catre toate brandurile care vor sa se converseze si ele. Pentru ca am aratat ca pot oricum si cu oricine. Numai ca ale naibii nu vor, nu pricep, trebuie educate. Interactiune da?, nu display!

Nici nu e de mirare ca acum mi se pare ca nu mai pot purta conversatii decat cu floraresele si portarii.

Subiecte fierbinti

Spuneti sincer daca nu v-ati saturat pana acum de subiectele mele fara sare si piper. Si nu ar trebui sa trec la altele care sa va faca sa va simtiti mai aproape, sa va dea ghes sa comentati, sa iesiti din ascunzisuri, sa spuneti ca vai si voua vi se intampla la fel. Desi nu chiar atat de rau. Dar tocmai de aia puteti sa aruncati o vorba buna, de incurajare.

Dupa mai multe convorbiri cu Sana am ajuns la concluzia ca cele mai cele subiecte sunt cele despre functii, dar mai ales despre disfunctii. Si e musai daca vreau sa am cu voi o relatie stabila sa impartasesc ce si cum se intampla in cazul meu. Si poate si in cazul vostru, dar repet, niciodata atat de rau.

Eu as prefera sa va vorbesc, daca e vorba despre subiecte sensibile, de sprancenele mele. Niciodata aranjate. Si mereu in cautare de o tanti Nuti. O cautare mai filosofica, asa, pentru ca la Nuti nu are acces oricine. Si subiectul asta ar fi tocmai bun sa va trimit si cu link catre site. Ca sa radeti cu voce groasa cum am eu mai multa nevoie de cosmeticiana decat orice alta fata palida din univers. Astazi de exemplu Nuti cam dupa 30 de minute s-a plictisit sa mai tot penseze. Si m-a trimis de pe patul ei alb de tortura cu 2 randuri de sprancene despartite de o piele albicioasa nebronzata. Asa ca ajunsa acasa am mai pensat si eu inca vreo jumatate de ora la ele.

Dar hm… parca nu va simt atat de apropiati precum ar trebui. Si pana la urma va trebui sa arunc in arena artileria grea. Cum ar fi cat de complicat este sa faci caca fara zgomot intr-un veceu public cand ai diaree. Aha, v-ati ciulit urechile. Mi-a spus Sana ca asa se va intampla. Ca si la ea cel mai bine a mers articolul despre voma.

Insa eu ma gandesc sa va mai fierb un pic, asa ca diareea va veni intr-un numar viitor. Pana atunci, daca vreti sa ma imbunati si sa va vorbesc de functii si mai ales disfunctii luati de comentati. Ciao!

Ps. daca imi da cireasa linkurile va trimit si catre paginile cu pricina. De mare efect, va zic!

Curiozitati in turma

In aceasta saptamana la hotcity este Africa in prim plan. Africa. Hm… ce stiu eu despre Africa? A… nu stiu nimic. Intreb in jur. Ce curiozitate uimitoare … nici ei nu stiu mare lucru.

Ceea ce ma face sa cred ca avem in general curiozitati in turma. Atunci cand nu este vorba de o specializare, din care, de cele mai multe ori reusim sa scoatem si niste bani, ceea ce ne cam obliga sa o avem. Curiozitatea, adica.

Voi, ca niste persoane optimiste, o sa spuneti ca aceasta uniformizare a curiozitatilor inseamna ca suntem toti deosebit de culti si stim de toate despre toate. Eu am sa ma abtin sa cad in pacatul de a vedea lucrurile bune si am sa spun ca avem curiozitati in turma pentru ca suntem lenesi.

Adica ne alegem acele curiozitati pe care
–    ni le satisfacem mai usor pentru ca le mai au si altii si atunci gasim imediat informatia deja bine mestecata in gusa lor ca sa nu ne mai spetim
–    e cumva musai ca sa le avem daca vrem ca cei care ne intereseaza sa se uite la noi cu ochiul cel bun

Conformism in jur cat cuprinde. Nici nu este de mirare ca de obicei discutam cam pe margine, incurcand conceptele si in cel mai bun caz cu o intarziere fata de cei care au sesizat initial ca un lucru merita sa ne atate curiozitatea. Iar toate acestea sunt insotite de o mare oboseala si impresie ca nimic nu se mai intampla nou si interesant in jurul nostru. Deh, nu a mai venit nimeni de ceva vreme sa ne spuna ca ceva ar trebui sa ne placa!

Iar daca cineva in jur nu se inscrie in aceasta minunata linie atunci cu siguranta este o bizarerie ce trebuie sa aiba cateva probleme. Musai acel cineva se da in stamba inventand interese ciudate numai ca sa se dea interesant si sa nu se prinda nimeni ca nu are ce face de fapt cu viata sa.

Si sa nu credeti cumva ca eu as fi altfel. Numai obligata am ajuns sa am o asemenea curiozitate pentru Africa. Dar acum, ca am inceput, parca nu m-as opri. Stie cineva o carte scrisa de un autor african?, ca tare imi e lene sa caut.

Tu sau produsul tau?

Acest post e probabil interesant pentru 5 oameni. Dar cum asta reprezinta cam 10% din traficul pe care il am, ma gandesc ca este interesant pentru o mare multime. Daca mai ponderam si cu faptul ca ma intereseaza pe mine, motive sunt suficiente ca sa existe.

Despre ce va fi vorba. Daca te intereseaza sa promovezi ceva pe ce anume vei pune mai mult accentul – pe persoana ta sau pe produsul pe care persoana ta maiastra reuseste sa il scoata? Evident ca ele nu trebuie sa se excluda, dar conteaza care crezi tu ca ar trebui sa fie motorul principal capabil sa traga si restul dupa sine.

Nu intru in amanunte gen exemplu, pentru ca exista suficiente care arata ca ambele pot functiona foarte bine. Sau nu. La fel cum exista si numeroase strategii care apara una sau alta din pozitii in functie de situatie. Dar mie mi se pare ca lucrurile, daca ai libertate de alegere, sunt influentate psihologic de urmatoarele:

Cum te vezi in lume. Daca iti place sa te bagi in seama si sa gusti tot atunci mai degraba te vei promova pe tine. Iar apoi lucrul pe care il faci este minunat tocmai pentru ca este facut de tine. Aceasta este o strategie de vedeta. Mai este si strategia de savant nebun. Acesta mereu scoate produsul in fata. Iar daca prin forta imprejurarilor se ajunge sa se vorbeasca si despre el i se rup pantalonii la spate sau ceva similar.

Ce vrei sa faci in viitor. Daca produsul este numai o etapa, o faza, o intamplare, ceva la genul ‘trebuie sa fac si eu ceva ca nu pot sta degeaba’ atunci te vei promova pe tine. Daca insa ti se pare ca produsul are o viata proprie, ca va creste ca si superman, ca va bate google si coalitia majoritara deopotriva atunci probabil il vei alege pe acesta. Si il vei folosi ca pe un fel de barca care sa te transporte si pe tine.

Cat de mult te reprezinta pe tine produsul. Si asta se leaga cu punctul anterior. Pentru ca e posibil sa te vezi ca un intreg univers care are nevoie de portite de expansiune. Cum ar fi sa desenezi toata viata numai linii curbe si campuri cu flori? Oribil, pe cuvant. Nu se stie cum ajungi in situatia de a deveni capitan de nava pentru ca i-au placut cuiva margaretele tale. Drept pentru care te promovezi pe tine. Si cu produsele cum s-o intampla. Unele mai traiesc, altele mai mor.

Fericiti cei care incep de la zero. Au decizii asa simple de luat. Si nu au cum sa greseasca decat daca se mint.

Cu branza prin mall

Pana la urma toti ajungem sa facem gesturile celor mari. Nici eu nu am scapat. Asa ca l-am copiat pe nea Marin. Da, chiar acela cu prazul. Orice om care se respecta nu poate pleca de acasa nepregatit. Adica fara o papornita care sa cuprinda chestii de ultima necesitate.

Si nu, nu eu eram aceea care vroia sa dea pe dasiprimeste.ro 5 ob-uri, de s-a crucit Sana pana a ajuns filosof – “tu iti dai seama ca daca e cineva care ofera sigur exista si cineva care vrea sa primeasca. Pentru ca orice nebun are o pereche undeva.” Si apoi i s-a facut mintea funda cu gandul la ciudateniile care umbla libere printre noi.

Tot libera am umblat si eu cu papornita cu branza intr-o miercuri la mall la film. Asta pentru ca s-au indeplinit cateva conditii asupra carora eu nu am avut niciun control – incapacitatea mea de a arunca mancare (drept pentru care am cel mai gol frigider posibil, altfel la cata pofta am as face saptamanal acest sacrilegiu) + lipsa unui frigider in incinta de la job + un cadou/(buletin informativ?) de la millennium venit sub forma de branza (intr-o punga alba cu fundita verde 🙂 ).

“Ce ai in punga?”, ma intreaba el. “A…, niste branza”, raspund eu incercand sa par casual, ca si cum toata ziua as purta plase cu branza dupa mine pe la intalniri. Si pun tantosa langa scaun branza “pe aici nu se trece”. Dupa care astept sa se intample nenorocirea – sa se scurga zer printre scaune, sa ajunga pe pantofii cu ciucuras ai domnului din fata, sa inceapa sa miroasa a branza si toata lumea sa se agite, sa faca spume, sa se apuce sa controleze prin papornite, sa ma descopere si sa ma puna la zid, sa arunce cu rosii si paine in mine, sa…

Pana la sfarsit m-am tot agitat daca sa ma ridic in picioare si sa recunosc tot:
“Buna, sunt Dana. Si am o plasa cu branza la mine.”
“Buna Dana”

Ps – branza foarte buna. Tks, delaco.