Teoria locului

Conform acestei teorii exista o legatura directa intre locul in care iti petreci cea mai mare parte a timpului si tipul de personalitate pe care il ai in locul respectiv.

Cred ca ma bantuie aceasta teorie inca din copilarie, cand o clinica construita comunist, cam in 5 ani, a stat suficient de mult cu firele de sarma in sus ca sa am eu impresia ca sunt cel mai vajnic explorator posibil. Si sa dezvolt credinta ca nu exista niciun reprezentant de gen masculin care sa imi fac fata. Da, exact, ei cadeau mai des decat mine atunci cand ne impingeam unii pe altii in baltile verzui lasate de ploaia pe care nici un acoperis nu o oprea.

Dar de existenta acestei teorii mi-am dat seama mai exact in momentul in care el, cel pe care ma pregateam de luni bune sa il parasesc, mi-a spus: Ne mutam. Si pe noua strada trece un tramvai. Moment in care i-am mai acordat o sansa. Sa nu credeti ca imi plac tramvaiele. De fapt sunt cam zgomotoase. Si de obicei strazile pe care trec sunt pline de praf.

Dar teoria a actionat. Daca te muti pe o noua strada, una pe care trece un tramvai, orice se poate intampla. Poate ca el o sa inceapa dintr-o data sa citeasca mai mult si o sa renunte sa iasa in cluburi 5 nopti/ saptamana. Se stie, tramvaiele pot renaste in tine obisnuinte pierdute de parintii tai inca inainte de a te fi nascut. Sau poate acel tramvai care trece in fiecare zi la fiecare 10 minute ma va face pe mine sa accept mai usor ideea ca poti vedea zi de zi, de mai multe ori, aceeasi fata. Si asta nu te omoara.

Hm… nu s-a intamplat nici una nici alta. Relatia s-a dus pe pulbere. Ma deranja un bec de pe strada care imi batea direct in ochi in ciuda pernelor si paturilor pe care incercam sa le trag peste mine. La un moment dat nu am mai suportat si am plecat. Asa ca teoria locului a ramas. Pare valida.

Acum stau imbufnata si ma uit pe geam. Pe mijlocul strazii trece un tramvai. Din acela care face toti soferii mai nervosi. Si ridica rotocoale de praf in aer. Castile ii inabusa zgomotul. De vazut nu apuc niciodata. Pentru ca eu si cu el ne uitam unul la altul in contratimp. Dar in schimb am doua statii de benzina care sunt acolo de cate ori ridic privirea. Si nu stiu cum, dar in week-end mi-am facut masina. Dupa un an de zile in care nu am avut nici cel mai mic interes am un chef nebun sa ma urc in ea si sa nu ma mai opresc.

Probabil ca este momentul pentru o schimbare.  Asa spune teoria locului. Wake me up…

Scary

Sunt atatea moduri de a scrie prost incat pana si faptul de a scrie decent devine ceva aproape imposibil.

Cu aceasta impresie amara am ramas in week-end dupa ce am citit cam aproximativ 200 de bloguri. Desigur, din blogosfera feminina. Ca sa mai updatez lista celor care au gasit ca demersul nostru pe hotcity este util.

In continuare sunt uimita cat de bine suna numele blogurilor de fete. Cat de multe pot sa promita prin doua-trei cuvinte. Cum ai impresia ca daca le vei tasta numele vei descoperi un univers care se formeaza din linii pe care tu nu le-ai fi vazut niciodata. Iar acum ai un spray care iti lumineaza unghiuri si culori invizibile cu ochiul liber.

Numai ca… doamne cat de plate pot sa fie unele, ca si cum si-ar fi consumat intreaga personalitate numai in nume si apoi au ramas cu… un mare gol.

Stiti cat de repede iti dai seama ca nu vei mai calca a doua oara pe un blog? Ajung cateva priviri peste vreo 3 texte in care gandul nu se poate agata in nimic. Si parcurgi pana la sfarsit si iti dai seama ca nici macar nu iti mai amintesti despre ce anume este vorba.

Dar si mai grav, repetitia temei sau a unghiului de abordare de la un blog la altul. Nu credeam ca putem fi atat de robotizati. Da, chiar si atunci cand ne credem mai revolutionari si suntem mai incantati pentru ca atacam mai cu spor valorile traditionale. Iar asta face lucrurile si mai incredibil de triste.

Sa va mai spun ca persoanele respective nici macar nu sesizau ce greseli de abordare faceau? Probabil ca isi reciteau textele ulterior si se incantau de imaginea vazuta, asa cum capeti un sentiment de confort cand te uiti intamplator intr-o oglinda.

Decat asta mi-as fi dorit orice altceva – incercari esuate, texte care nu duc nicaieri, descrierea celor mai banale lucruri posibile. Orice altceva decat aceasta scarpinare instinctiva prin alfabet.

Nu imi doresc decat sa simtiti spaima atunci cand aveti foaia alba in fata si scrieti primele cuvinte. Sa nu le puteti tasta. Sa va macine cateva zile inainte de a indrazni sa luati pixul sau laptopul. Sa aruncati cu ele in pereti. Si apoi sa mergeti sa plangeti in baie. Sa intrebati 10 persoane cum au reactionat cand v-au parcurs, sa visati noaptea urat, sa cititi manuale despre cum se scrie. Si sa le declarati niste idiotenii. Si apoi sa mai incercati inca o data.

Scrisul e munca, nu scarpinat, asa ca la treaba cu voi!

Manipulati? Manipulam

Manipulatorul, adica el, cel cu sforile, este un om rau. Care isi urmareste propriile interese. Spre deosebire de noi, care le urmarim pe ale societatii, naturii, divinului si pe ale copiilor copiilor nostri.

Ce poveste de adormit pana si papusile nepotilor nostri. Daca esti manipulat este tocmai pentru ca ti se da ceea ce vrei. Acel ceva pe marginea caruia nu te poti abtine sa nu salivezi. Deci manipulatorul este cel care ne indeplineste, macar pana la un punct, cele mai obscen de atragatoare dorinte.

Pai da, pentru ca daca ar fi ceva care sa nu iti convina nu ai fi manipulat. Ci agresat. O cat de mica farama de impotrivire ar fi tresarit si in tine. Ai fi simtit enervare si nu recunostinta. Parerea mea – fiti atenti la toti cei pentru care simtiti o recunostinta suspecta 🙂

Asa ca eu zic sa renuntam la infierarea manipulatorului. Ca uite cum se chinuie el sa ne faca pe plac. Si cum noi ii suntem recunoscatori pentru asta. Iar daca suntem recunoscatori trebuie sa si platim, nu?

Cu cat vom plati pentru dorintele dupa a caror implinire salivam?

E… asta este o cu totul alta poveste. Doar nu mai ai 7 ani sa crezi ca lucrurile cad din cer pentru frumosii tai ochi albastri. In general mai mult decat ai fi platit daca ti-ai fi urmarit singur dorinta. Efortul sutului in fund care te trimite in directia pe care ti-o doresti se plateste. Scump. Si mai si risti sa ramai cu un zambet tamp pe fata care sa spuna ceva la genul – hai, ca pana la urma nu a fost chiar asa de rau. Si sa te duci sa ceri si a doua oara.

M-ai manipulat? Inseamna ca o merit. Sa nu ne certam din atata lucru.

Mai naspa decat ca esti manipulat este sa nu reusesti sa faci si tu acest lucru la randul tau. Pentru ca slabiciunea ta este mai mare sau cel putin mai vizibila decat a celuilalt.

Mie de exemplu nu imi iese pentru ca nu ma pot dezbara de credinta ca am dreptate. Dar nu asa, sa ne intelegem. EU am dreptate. Si atunci, cu necesitate, daca nu esti de acord cu mine, tu nu ai dreptate.

Iar asta nu ma poate lasa indiferenta. Tu trebuie sa ajungi sa iti dai seama ca gresesti si sa incepi sa gandesti ca mine.

Eh, si acum sa va vad, cat de usor credeti ca puteti obtine lucruri de la mine dandu-mi dreptate? Exact, despre asta vorbeam!

Eu nu stiu ce spun. Insa sana da. Si mai preda si cursuri.

V-am parasit

Am gasit o noua jucarie https://twitter.com/calator

Yep, never been an early adopter.

Ma simt jenata sa o folosesc, sincer vorbind. Cumva te indeamna la prostii, prea se comporta ca un messenger fara sa fie insa deloc private.

Si cu aceasta ocazie observ ca m-am incurcat cu totul in nume

– la comentarii apar cu whitehead

– in twitter calator

– in email magda

Si de fapt, numele este dana. Vi se pare si voua ca ma comport ca sepia?

Ps – nu am vrut sa te supar. ce ne facem?

Astazi

zambesc si sunt imbracata in alb.

probabil ca e primavara. nu ma contraziceti.

si nu ratati cum ni se vor oglindi in ganduri culorile sezonului urmator.

mai simte cineva ca e bine?

Banii nu sunt prietenii mei

Eu si banii ne ignoram. Ei se fac ca nu ar sti de existenta mea. Eu ma fac ca ma preocupa. Dar in mod constant demonstram ca planetele noastre nu vor avea vreodata o orbita comuna.

Sa nu credeti ca nu imi plac banii. Ba imi plaaaac. Nu pot sa explic la fel de bine ca cireasa ce as face cu ei daca i-as avea. Ba chiar ma suspectez ca as vrea sa scap cat mai repede de ei. Dar trebuie sa fiti de acord cu mine ca asta nu ar fi un motiv suficient de consistent sa ma ocoleasca. Mai ales ca adesea pofta vine mancand si iubirea de la buzdugane.

Inca dinainte de a avea buletin eu m-am prins ca nu ma pot introduce decat perturband totul in circuitul banilor in natura. Cand dai bani, cat si cui si de ce, ce vrei la schimb, pentru ce ceri la randul tau bani si cat si cum si de ce au fost intotdeauna necunoscute pentru mine. Sunt autista. Si ei simt ca nu comunicam bine, ca sentimentele mele sunt mincinoase si isi iau talpasita catre taramuri mai verzi.

Chiar daca nu am o iubire nativa catre ei, nascandu-ma cu un picioar lipsa – ba, ce zic, cu 3/4 din corp lipsa la cat de importanti sunt in ziua de astazi -, m-am chinuit sa mi-i apropii punandu-mi tot felul de proteze. Dar banii se prind ca e un fake si nici ca ma baga in seama.

M-am incruntat. M-am enervat. Lasa, le-am spus eu lor. Si mi-am tras iubit care lucra in domeniul financiar. Unul caruia ii placea sa se laude. Si imi povestea in fiecare zi ce a mai facut cu banii. De unde ii ia. Si unde ii duce. Si cum le canta el dulci soapte de leagan sa creasca mai cu spor. Nu l-am inteles.

Amicii mei toti lucrau la banci. Sau erau brokeri. Cu gura cascata si salivand de pofta de a pricepe ii lasam sa se lanseze in lungi tirade orgasmice. Nop, nimic, nici de data asta pe mine nimic nu ma scotea din autism.

La naiba, dar nu ma fac pe mine niste hartii, fie ele si verzi. Asa ca m-am inscris la ASE, ceea ce e un pas destul de mare dupa filosofie. Am invatat toate definitiile cretine. Am citit ziarul financiar. L-am urmarit zilnic pe moise guran cu economia lui for dummies. Nop, no chance.

Hm… cam ce ar mai fi de facut? sau sa renunt cu totul?

Si fiindca e gratis, asta inteleg, asa ca va dau link catre noua jucarie a ciresei si lamaiei care ajuta la circulatia lucrurilor in natura.

Snobism sau banalitate?

Eu am ales de mult sa vorbesc numai de lucruri care sunt la nivelul meu. Va vorbesc despre merdenele. Si parul de pe corpul barbatilor din piscina. Si camasi.

Sunt nevoita sa ma opresc la banal, fiindca am fost infestata de cuvinte mari. Si tare greu mi-a trecut. Au fost ani de zile in care nu puteam sa citesc un articol de ziar fiindca toate acele cuvinte uzuale nu rezonau in nici un fel in capul meu. Pe cand in epistemologia fiintei ma simteam ca la mine acasa. Acum mai departe de categorii animaliere nu imi puteti cere sa merg.

Si ma simt bine asa. Pana cand ajung intamplator in preajma unor oameni care vorbesc despre lucuri mari, cu implicatii axiologice profunde in fiintarea ontologica a sinelui. Atunci casc ochii mari si ma gandesc ca trebuie sa fie ceva la mijloc de ei au rezistat in acel limbaj si dupa ce au trecut de adolescenta.

Ii ascult cuminte cum vorbesc in citate si folosesc doar un nume de autor ca sa faca referire la un intreg curent de gandire. Si cum se prapadesc de soarta artei moderne. Sau a fizicii cuantice. Ii ascult si in capul meu suna a gol tot ceea ce spun. Atat de tare incat ma indoiesc ca un vid intelectual asemanator cu al meu nu pluteste si in mintea lor. Indiferent ce cuvinte stralucitoare ar folosi ca sa il imbrace.

Pentru ca nimic nu e trait, ci numai disecat in categorii, privit sub lupa in cautare de detalii. In general imi pare a fi o porceala de cuvinte, cum ar spune o colega. Au o privire critica, superioara. Ei nu sunt nici consumatorii, nici subiectii, nici producatorii. Dar in schimb au impresia ca au ceva de spus despre lucrul respectiv. Ca parerea lor distanta poate avea o anumita relevanta.

Si pentru aceasta privire isi permit sa nu faca nimic. A pune un om de cultura sa munceasca este o crima impotriva umanitatii. A-i da probleme concrete sa rezolve este o dovada ca esti un ignorant care vrea sa le foloseasca resursele superioare pe nimicuri.

Bleah.

Pe de alta parte nici banalitatea calduta in care ma scald eu acum nu poate fi chiar buna. Nici nu mai stiu de cand nu m-a mai preocupat ceva abstract. Sau de cand nu m-am mai gandit la ceva care sa nu aiba implicatii directe in ceea ce ma preocupa in prezent – online, publishing. Iar cei din jurul meu nu stau nici ei mai bine, chit ca ii preocupa cromatica sau antreprenoriatul.

Chiar asa, nu putem fi decat fie snobi, fie limitati? In astfel de momente imi dau seama ca suntem o societate tare trista.

Insa litere libere vine sa imi arate ca se poate si altfel.

Sa vorbim din carti

Partea buna la carti este ca te feresc de pacatul gandirii. Sunt scrise special ca sa nu mai pierzi tu timpul analizand ce se intampla. Iei cartea, memorezi ce spune autorul, doar ai invatat la scoala cum se face, si apoi niciun gand sa nu iti mai umbreasca mintea pura.

Ca sa nu mai vorbim, doamne fereste, de riscul de a te insela, pe care ti-l asumi de cate ori gandesti singur.  Asa ca, indiferent despre ce o fi vorba e bine mereu sa faci apel la o autoritate. Mai ales cand este vorba de domenii esentiale – ce iti doresti tu de la viata, oare e mai importanta dragostea sau jobul, sa iti inseli prietenul sau nu, sa ceri marire de salariu, sa cresti in ochii sefului. Lucruri unde nu ai voie sa gresesti.

Cartile mai au si greutate in argumentatie. Este asa pentru ca x a scris asta. Si apoi ai incheiat discutia. Celalalt cu siguranta nu mai are ce sa replice. Fiindca el nu este famous. Intai sa fie si apoi mai vorbiti.

Iar cei care se stramba cand te vad vorbind numai in citate sa stii ca sunt numai niste inculti. Daca ar fi citit la fel de mult ca si tine ar fi inteles cata inteligenta proprie se ascunde in spatele citatului. Pana la urma l-ai ales tocmai pe asta, desi mai stiai si altele. Sic!

Un text bun este unul in care tie iti apartin numai cuvintele de legatura. Lasa autorii sa se mire prin textele tale. Si sa isi raspunda unii altora, ca doar de asta sunt celebri. Si mai ales publicati! Nu au cum sa se insele. Si daca s-au inselat vina este in totalitate a lor. Si a celor care le-au tiparit. Si a celor care le-au pus in librarii si ti le-au vandut.

In plus, faci si un lucru marinimos. Majoritatea autorilor sunt morti. Si se stie ca mortii trebuie pomeniti.

As face un top al blogurilor care vorbesc numai in citate dar inca mai sper ca oamenii aia isi vor da seama singuri cat sunt de penibili si vor incepe sa isi foloseasca neuronii si la altceva decat memorat fraze.

Am dreptate

Poate pe voi va bucura cand aveti dreptate. Pe mine ma sperie.

Fiindca am dreptate in tot felul de situatii in care nu ar trebui sa am. Cand fac previziuni pe termen lung. Cand ma gandesc la lucruri incontrolabile, impalpabile. Cand nimeni in jur nu crede ca este asa cum zic eu. Si apoi, cu totul improbabil, intr-o perioada de cativa ani sau luni, se vede ca am cazut in ceea ce va fi mainstream. Wtf?

Ceva de acest gen te poate da peste cap. Mai ales cand se intampla in mod repetat. Sa stii, dar totusi sa nu crezi. Fiindca aproape nimic din ceea ce este in jur inca nu iti da dreptate. Este mai degraba o banuiala bazata pe lucruri minore. Care nu se deosebesc prin nimic de celelalte multe lucruri minore care te inconjoara.

De ce? Si cum le selectez tocmai pe acelea? Adica e un proces complet penibil. Ma spal pe dinti si intr-o doara zic ‘ok, asta trebuie sa fie’. Si apoi le urmaresc pana in panzele albe. Cand toti cei din jur clatina din cap. Si vor sa ma trimita pe alte campuri. Si eu ca nu, si nu, zau ca directia e in alta parte. Crede-ma, o simt. Haha, pe buna dreptate, ajung sa ma considere o persoana cu care nu se poate discuta.

Mi s-a intamplat uneori sa vad oportunitati. De cele mai multe ori insa nu am reusit sa le pun in practica. Fiindca, in fine, eu le vad. Cei din jur nu. Si este greu de explicat. Si de inhamat restul lumii din jur la o banuiala. Dar cel mai des mi s-a intamplat sa vad pericole. Mari, pornind de la lucruri minore. Si sa iau pe baza lor decizii la care ceilalti sa se cruceasca. Si sa zica ceva de apetitul dramatic. Si da, in timp, lucrurile s-au dovedit a fi mai grave decat imi inchipuiam eu.

Iar asta ma sperie si mai tare. Pentru ca si acum vad pericole. Si toata lumea din jur spune sa stau linistita, ca exagerez. Iar faptul ca in trecut am avut adesea dreptate imi cam ingheata zambetul pe buze. Fiindca nu este normal. Ar trebui sa aiba dreptate cei cu acces la mai multa informatie, cei care privesc lucrurile mai global, cei care cauta aceste raspunsuri intr-un mod mai ‘stiintific’.

As vrea sa nu mai am dreptate. Ar fi mai relaxant.

Exersez sfarsitul

Stau pe margine de crapatura si ma uit in gol. Cat de adanca va fi, cat de departe se va duce celalalt capat?

Calculez cat de tare ma va durea. Si pozitia potrivita. Sa fie cu capul inainte fiindca e mai gratios sau sa las picioarele sa alunece in timp ce ma uit in alta parte?

Oamenii din jur spun ca ma impiedic cu efecte de primadona. Ca am apetit pentru dramatism. Ca impresia mea ca viitorul ar putea fi intuit si merita sa facem rauri de lacrimi de pe acum porneste dintr-o mandrie exacerbata. Pe care mai bine mi-o potolesc, ca lucrurile sa devina mai simple.

Asteptand sa se termine cutremurul exersez sfarsitul tuturor lucrurilor la care tin. Sau care imi sunt apropiate. Sau care s-a intamplat sa formeze universul actual. Si m-am atasat tare de ele, fiindca de, iti trebuie o ancora. Si pana la urma poate sa fie orice. Macar patima absolutului nu o am.

Exersez cum ar fi sa cunosc cu totul alti oameni. Si cat as jeli dupa cei actuali. Exersez sa am alte imagini cand ma trezesc dimineata. Si sa imi schimb toate obiceiurile. Si sa inmormantez lucrurile care inca rasufla linistit in jurul meu.

Incerc sa exersez si cum ar fi acele alte lucruri care sa le ia locul, dar mintea este incapatanata si se blocheaza. Asa ca dupa ce sterg tot nu ramane decat un mare gol. Si oboseala.

Si tot asa, de cateva ori pe zi. Well, macar cand cutremurul va transforma crapatura in prapastie pot zice ca am auzit deja de cateva zeci de ori cum s-au zdrobit oasele de pereti. Deci no surprise for me there. Hah.