Badaranul are mereu castig de cauza

Inchipuiti-va ca sunteti undeva in public. Hai sa zicem ca in mall, pentru ca acolo se strang mase mari de oameni care nu au ce face cu viata lor. Si cineva incepe sa tipe de sa se auda pana in standul cu benzi de casetofon aratandu-va cu degetul. Iar cuvintele sunt printre cele mai alese. Dintre cele pe care nu le puteti auzi decat in engleza fara sa rositi.

Ce veti face atunci? Cel mai probabil va veti dori sa se crape vreun coltisor de gresie ca sa va lase sa va strecurati afara din incapere. Sau sa vina Superman sa se invarta de doua ori deasupra capului vostru dand timpul inapoi astfel incat sa luati la un moment dat o alta decizie. Si sa fiti in alta parte. Numai in locul cu pricina nu.

Putin probabil sa va incruntati spranceana, sa va umflati pieptul si sa incepeti sa aruncati inapoi cu materiale fecale, astfel incat celalalt sa puta mai tare decat voi. Si oricum, orice ati face, parca tot rau este. Cand dati peste cineva suficient de badaran, fara ca voi sa fiti din nastere asa nu prea vad ce strategie ar putea sa va scape.

Sa zicem ca va calcati pe inima si educatie, ca va infingeti bine pe picioare si incercati sa ii tineti piept. Este o mare greseala sa credeti ca acela isi va pune coada intre picioare. As, cu atat mai mult i se va potenta dorinta sa-si arate iscusinta. Careia cel mai probabil nu ii veti face fata. Pentru ca deja ati aruncat din start artileria voastra grea. Care pentru el este exact ca si benzina peste flacara.

Mai puteti si sa va prefaceti ca nu ati inteles. Si ca nu vi se adreseaza tot ligheanul de cuvinte. Eh, nu scapati asa de usor. Cel care injura tine mortis sa pricepeti ca despre voi este vorba, sa vada sudoarea de frica sau stres cum va invadeaza fata. Abia atunci se poate arata marinimos si sa va lase in pace. Cand toata lumea a inteles cine este stapanul pe tarla si ce poate face el cu puterea imbatabila a cuvintelor sale.

Ati putea incerca partea logica. Stati, sa lamurim problema. Daca asa spuneti, probabil asa este. Dar zau ca intentia nu exista… si tot asa, sperand ca agresivitatea se inhiba la un asemenea semn de neputinta. Va puteti imprieteni cu cel care va injura si sa ii oferiti ultimul tip de sanvis aparut la KFC, sa ii laudati pantofii si sa va exprimati vesnica admiratie. Dar fara urma de ironie ca atunci chiar ca s-a stricat jucaria.

Dupa cum vedeti, badaranul are castig de cauza, orice ai face. A fi astfel e un atu. Pentru ca inhiba din fasa tot ceea ce poate deveni deranjant in jur. Nimeni nu se pune cu badaranii.

Bani se gasesc oricand

Cine m-ar fi banuit pe mine spunand asa ceva? Si in plina criza.

Dar uite, cu toata lipsa de spirit antreprenorial pe care o am, este si acesta un adevar. Bani se gasesc. Totul este sa stii cum sa ii atragi. Si cum sa ii faci pe ceilalti sa ti-i dea multumindu-ti pentru serviciu.

Vlad imi spunea acum multi ani ca trebuie sa apelezi la spaime. Sa marsezi pe lucrurile care ii sperie cel mai tare. Fiindca acolo iti vor raspunde. Asa ca am facut atunci un fel de harta a spaimelor, pe varste. A iesit ceva interesant. E adevarat ca ma ajuta si morbiditatea proprie ca sa ma duc in punctele cele mai sensibile.

Vlad a avut dreptate. Ce ii speria cel mai tare prezenta interes sporit. Iar apoi era ce isi doreau. Si abia la sfarsit ce aveau. Jocul a fost fascinant. Pana m-am prins ca ma jucam cu oameni reali. Si nu cu entitati conceptuale. Moment in care mi s-a facut mila. Si am inceput pur si simplu sa le zambesc, fara sa le mai cer nimic. Niste jucarii care se pot strica asa de usor.

Mi-am adus aminte de acest lucru pentru ca imi povestea Sorin aseara cum a cumparat el pastile care rezolva orice boala. Pana si cea de inima rea. Ba cred ca ti-ar fi adus si barbatul plecat la capsunit de muieri spaniole cu incantatia potrivita. Pastile facute din ierburi si servite in afara farmaciilor. Iar la coada stateau randuri randuri de batranei. Care cine stie la ce or fi renuntat. Ca sa dea cei 120 ron cat costau (?!). Numai sa scape de spaima bolilor si durerilor.

Banii se gasesc oricand. Doar ca iti mai trebuie si stomac pentru ei.

Traim in stare de asediu

Cum, esti calm, zambesti? Si inca mai speri ca se vor intampla lucruri bune? Atunci esti inconstient si toate lucrurile rele vor tabari asupra ta.

Si nici nu vei merita sa te deplangem pentru ceea ce vei pati. Uite, noi stam pe margine. Si analizam. Si nu facem nimic. Fiindca mintea ne spune ca ceva rau se poate intampla. Avem in jur exemple. Destule ca sa le folosim ca baza de rationament. Exemple din care sa facem fotoliu pe care sa ne asezam comod. Si sa justificam de ce in jurul nostru a aparut un buncar. Construit cu multa, infinita grija.

Si prin el te privim si clatinam din cap la cat de penibil esti tu cand nu iti dai seama ca tot nisipul castelului ti se poate spulbera in vant. Pentru ca daca tineai ochii bine deschisi ai fi observat semnele nenorocirii inca de acum 3 ani. Ba nu, inca de la adolescenta cand alegeai culoarea rosie desi poate verdele ar fi fost mult mai potrivit. De fapt, ce zic, de mic copil ti se citea ratarea pe frunte. De la 7 ani cand te-ai impiedicat si te-ai dus plangand la mama ta in loc sa spui ca nu este nimic si sa continui sa te joci.

Nu este clar, meriti sa o incasezi. Si inca rau de tot. Fiindca nu traiesti asemeni noua intr-o permanenta stare de asediu. Pentru ca mai speri. Pentru ca risti. Pentru ca ti se pare ca te poti plimba pe strada asa, linistit si nimic nu ti se va intampla. Pentru ca ajungi sa depinzi din ce in ce mai mult de oamenii din jur. Pentru ca nu stii cand sa te opresti.

Si pentru asta ai tot reprobiul nostru.

Pentru ca esti atat de inocent incat crezi ca promisiunile se vor respecta. Pentru ca esti atat de lipsit de imaginatie incat speri ca lucrurile nu pot deveni decat mai bune. Pentru ca esti atat de absurd incat esti convins ca meriti ceva bun.

Pentru ca nu traiesti asemeni noua in stare de asediu – refuzand oportunitatile pentru ca cine stie ce se ascunde in spatele lor, privindu-i pe cei din jur ca pe potentiali dusmani, adunand si iar adunand pentru momentul in care lucrurile vor lua o intorsatura cu adevarat rea. Nu ai cum sa supravietuiesti in acest fel. Sa fii sanatos, primesti exact ceea ce meriti.

Suntem intr-o stare de asediu. Si fiindca nu vezi lucrurile asa ca noi si iti permiti sa traiesti ca pe vreme de pace iti dorim tot ceea ce este mai rau.

Cine te sperie?

Ar fi frumos ca actiunile noastre sa fie dictate numai de ganduri pozitive pe care le urmarim pana in panzele albe. Dar cum de la adolescenta incoace am luat nenumarate scatoalce pentru o astfel de atitudine, actiunile sunt mai degraba dictate de lucruri care ne sperie.

De ce anume ne speriem? Fiecare dupa posibilitati.

Ne sperie sa incercam lucruri noi pentru ca e posibil sa gresim. Si chiar nu mai vrem sa o luam de la capat, pierzand ce avem acum.

Ne sperie sa ne spunem opinia pentru ca ajungem in vizorul celor care au o parere contrara. Asa ca dezvoltam sindromul ‘ceilalti sunt la usa cortului’.

Ne sperie sa dam altora sanse ca poate profita de ele in moduri in care nu ne convin.

Ne sperie sa jucam corect, fiindca ceilalti nu o fac. Si atunci, ca sa ne iasa ce ne propunem trebuie sa fim de 10 ori mai buni ca ei. Si poate nu suntem.

Ne sperie slabiciunile celorlalti. Dar si poftele lor mult prea mari. Si posibilitatea ca acestea combinate sa se transforme intr-un dezastru pentru noi.

Ne sperie sa investim prea mult in ceva ce nu putem controla. Si la primul semn negativ alegem sa ne retragem.

Ne sperie ce nu intelegem. Si ce ne cere sa ne schimbam. Si ce ne determina sa avem o parere mai putin buna despre noi.

Ne sperie ca o sa aflam ca poate totusi nu suntem Mozart.

Iar daca stau bine sa ma gandesc sunt mult prea putine lucruri care nu ne sperie. Si pentru care riscam fara sa ne punem prea multe intrebari. Si din aceasta cauza actiunile noastre sunt asa de trunchiate. Si efectele lor asa insignifiante incat nici nu mai stii de ce le faci. Dar mergi si tu cu intreaga turma in directia in care se intampla sa o ia.

Spiritul gregar al femeilor

Asa, pentru ca imaginea este funny si are greutate in argumentatia de mai jos, as vrea sa va inchipuiti urmatoarea scena: o sala de sport in care sunt ingramadite 25 de aparate pentru bicepsi. Atarnati de ele 25 de muschiulosi transpirati urmaresc miscarile instructorului care le impune ritmul si tipa la ei ca sunt niste momai. Si sa mai renunte naibii la prajituri daca vor un fund apetisant!

Haha, imposibil nu? Pe de alta parte sali de aerobic unde fetele se misca in acelasi ritm se gasesc peste tot. De fapt ele nici nu prea fac exercitii daca nu au alaturi alte cateva care sa sufere la fel de tare. Ce mai, femeile performeaza mai ales in grup. In timp ce barbatii inclina spre individualitate.

Si de aici cateva lucruri pe care le tot observam in societatea noastra si nu prea stim cum sa le explicam, cum ar fi forta de penetrare a revistelor care se adreseaza femeilor sau capacitatea de a vorbi la nesfarsit pe forumuri de bebelusi.

Femeile au un spirit gregar. Si acesta ar fi unul dintre motivele pentru care se comporta diferit fata de barbati. Bine, cine vrea de aici sa traga concluzia ca barbatii sunt superiori si mai cu mot nu au decat. E specific pentru o anumita ingustime a intelegerii sa folosesti particularitatile pentru a-ti justifica propria superioritate si sa nu vezi ca din diferente pot iesi lucruri bune. Femeile reactioneaza unitar. Ha ha ha, ce proaste!, se umfla pe ei muschiul propriei individualitati.

Nici gand sa spun ca individualitatea nu ar fi un lucru bun. Sau ca din asta nu am avea cu totii de profitat. Dar sa nu mai scoatem ochii cu ea ca singura valoare posibila. Numai daca ma uit la ce scrie Michael Houellebecq despre traumele pe care le au acum barbatii din cauza individualitatii si ma bucur ca pe mine nu prea ma paste pericolul de a ajunge asa. O sa vedeti si voi daca puneti mana pe ‘Particule elementare’ – dezorientare, alienare, ratare, singuratate.

Asa ca pare sa fie un lucru bun ca acestei forte individuale sa i se opuna una gregara care sa mai slefuiasca colturile. Excesele nu sunt bune, in orice parte ar duce ele. Si un dialog al contrariilor este cel care ne poate opri din a cadea in greseala de a le face.

Bonus – ce se intampla cand nu mi se raspunde la emailuri.

Ziua nationala sarbatorita prin frica

Nu stiu cati dintre voi mai tin minte indemnurile revolutionare de construire a unei societati mirifice. Erau ceva de genul – mai murim de frig si de foame inca un an si dupa aceea toate piesele vor fi puse la locul lor. Si va incepe sa ne fie nu numai bine, ci expandat de bine, atat de bine incat nici noua nu ne va veni sa credem. Si numai maestrul cu tabla de sah va pricepe cum lucrurile au cazut in eternitatea bunastarii. Si se va freca pe maini. Si isi va ingadui si el o pauza. La fel de eterna. Si binemeritata.

Dar cum acest moment nu este chiar acum, nu este cazul sa ne odihnim. Asa ca vom sarbatori ziua oamenilor muncii prin munca. Ca niste fiinte rationale ce suntem.

Rationala sunt si eu, drept pentru care am sarbatorit ziua nationala prin frica.

In momentul in care alaiuri intregi de barbati infiretati si cu fata imobila au inceput sa isi plimbe armele pe strazi pentru a ne arata ce societate puternica si bine organizata suntem eu m-am hotarat sa merg de la Stefan cel Mare pana la Baneasa pe jos. Ceea ce inseamna cam vreo ora, traversand parcul Herastrau.

Pana la Herastrau, adica locul unde se intampla parada, se pare, lucrurile au mers destul de fun. Am intalnit tot felul de fete cocotate pe tocuri cui, cu pantalonii plesnind pe ele, si cu un buric total insensibil la frig, ca altfel s-ar fi ascuns si el. Asa ca planul meu parea destul de cozy, chit ca aberant.

Cand am ajuns insa pe partea cu terasele pline de forfota si bling-bling-uri vara, lucrurile au luat o intorsatura bizara. Nu mai era nimeni. Ceata devenise atat de densa incat abia vedeai copacii din dreptul aleilor. Cativa muncitori, care din motive necunoscute se chinuiau sa toarne pamant pe asfalt, se uitau la mine mirati. Ca si cum tocmai ce ma indreptam spre esafod. Cu demnitate.

Nu i-am bagat in seama, sperand ca daca eu ma fac ca nu ii vad, si ei vor proceda la fel. Si asa vom disparea cu totii din acea situatie cu potential exploziv. Cativa caini nu au inteles ca trebuie sa ne prefacem ca nu existam si au inceput sa imi miroase picioarele. Din fericire, pe lacul aproape secat, care nu se vedea din cauza cetii, cateva sute de pasari croncaneau lugubru. Pun mana pe telefon si le spun parintilor ca daca nu mor naibii pe acolo ajung la ei cam in 20 de minute. Mama facea sarmale.

L-am gasit pe tata uitandu-se la parada de la tv. Analiza fetele soldatilor cu mare atentie. S-a apucat sa imi explice cum recunosti oamenii rai dupa trasaturi. Apoi mama mi-a deconstruit mitul ca ai putea avea o mancare cu gust daca nu folosesti mirodenii. Aparent, ceea ce visez eu este imposibil.

Pe la 5, cu acest bagaj nou de cunostinte si cu o plasa in care mama indesase tot ce gasise, printre care si o sticla de vin din Franta, yummy, am plecat. Fug dupa masina si ma urc in ea fara sa ma uit la numar. Sunt calma, lucrurile sunt sub control. Pana ce niste haidamaci suspecti ma pun pe ganduri. O intreb pe singura femeie din autobuz daca ajungem la Romana. Ma priveste cu o mila infinita. Mai ca isi cere scuze ca nu m-a gonit de acolo cat mai era timp. Imi explica ca trebuie sa cobor repede si sa o iau pe jos inapoi. Fiindca nu voi gasi nimic care sa ma duca.

In dreapta abia se vad niste campuri paraginite, pline de gropi si buruieni. In stanga cladiri incerte, ceva intre fabrici abandonate si depouri de ligheane. Masini pe strada? Nu, probabil ca ramasesera in partea cu parada a orasului. Ceata. Intuneric. Vreo zece caini tocmai ce se pregateau sa isi faca de cap cu vinul meu. Paznicul unei baze de tractoare (?!?) se uita ma mine si se intreba ce dracu caut acolo. Si eu la fel.

La ora 8.30 am adormit. Epuizata.