Politicul ne cotropeste

Nu pot sa zic ca mi-am dorit vreodata sa fiu un cetatean model. De exemplu unul interesat pana la ‘nebunie’ de cum merg treburile pe la noi prin urbe. Ceea ce ar insemna probabil sa citesc in permanenta stiri despre ce fac politrucii de pe la noi. Si sa retin cine si ce a declarat si asa, intr-un an doi sa verific cat de mare este distanta dintre vorba si fapta. Astfel incat acum sa aleg fara sa le mai ascult vorbele de campanie. Care nu urmaresc parca decat sa ne indobitoceasca.

Nu am fost nu cetatean model. Nu mi-am dedicat 50% din timp sa ii vad pe ei cum mint. Deh, aveam si alte lucruri de facut. Cum ar fi sa muncesc ca sa aiba ei ce bani sa cheltuie punandu-si in aplicare politicile debile. Si daca as putea, as ignora politicul cu totul. Dar nu e posibil – panourile publicitare cu promisiuni stau sa imi cada in cap la fiecare colt de strada. Si zilnic mai fac o trasnaie, mai mare decat cea precedenta, astfel incat te uiti numai ca sa calculezi adancimea prapastiei pe care o tot sapa ei cu sarg. Pentru binele nostru.

Si fiindca tot ne obliga sa ne gandim la ei, am facut pe hotcity cateva rubrici in care sa le explicam cat de tare ne enerveaza.

1. este Vocea cetatii, in care Sabina cu mult sarg le strange o data pe saptamana cele mai aberante fapte. Si noi din cand in cand ne mai indignam de ne ies spume din litere.

Hanul lui Manuc – o Romanie mai mica de lamaie

Ce au vacile si icoanele in comun cu alegerile? de mimi

2. Si nadia ne-a desenat ce vom primi de la actualii candidati la presedentie. ce se lauda de nu mai pot ca vor fi asa de darnici. Desenul acesta mi se pare genial:

Un adevarat halloween politic.

3. Va invit la un test. Sa vedeti care candidat vi se potriveste. Sunteti 70% Antonescu, sau Geoana?

Sa razi, sa plangi… nici nu mai stii. Cum se face ca aceasta criza nu cerne mai bine si in clasa politica? Fiindca pe noi, cei care producem, ne pune imediat cu botul pe labe daca nu suntem suficient de buni.

Restaurantele de cartier pe care ni le dorim

Cand vine frigul restaurantele de cartier ar trebui sa traiasca momentele lor de glorie. E mult prea urat ca un loc mai fancy din centru sa ne castige drept musterii. Am vrea sa ne acoperim nasul cu fularul si sa traversam numai o strada pentru a intra intr-un local prietenos unde miroase bine. Ca la parinti acasa, insa fara posibilele discutii lungi in care sa explicam de ce in frigiderul nostru nu este decat o rosie stinghera ramasa acolo din primavara.

Si astfel de restaurante ar putea sa apara oriunde. Poate sa fie si un apartament cu 3 camere. Sau o fosta farmacie. Cine mai sta sa se uite sa fie un conac vechi, pentru ca daca nu mananci pe locul unde a semnat Cuza acte istorice iti sta mancarea in gat? Si daca mancarea este buna si proaspata cine se mai uita daca lambriurile de la ferestre sunt exact asa cum ar trebui?

Din pacate insa restaurantele de cartier sunt putine. Si deloc atragatoare prin oferte. Fiecare sufera de vreo hiba peste care nu poti trece ca sa te mai intorci si a doua oara.

De exemplu, doua pe care le am eu in zona Dinamo, ceea ce este totusi destul de in centru, m-au dezamagit foarte tare. Este restaurantul La Mama pus pe un colt si facut intr-un fel de ghereta. Dupa mancarea de aici nu ma omor. Dar sa zicem ca este corecta, ceva mai buna decat la un fast food. Problemele care apar tin insa cel mai tare de atmosfera. E un aer de delasare care iti da impresia ca locul nu este chiar curat. Si cu o oarecare retinere te intrebi cam cum arata bucataria din spate. Exista insa un lucru si mai deranjant decat asta – lipsa sistemului de aerisire si fumul ce pare sa persiste in incapere de saptamani de zile.

In afara de asta mai este inca unul, la o distanta ceva mai mare. Care aducea cu o cantina de pe vremea lui Ceausescu. Acolo nici nu mi-a venit sa stau sa incerc mancarea. Desi imi fusese recomandata ca fiind foarte buna. Aerul inchis si mesele soioase m-au facut sa fug inainte sa mai vad despre ce este vorba.

Deci nu avem restaurante de cartier decente. Si asta este destul de trist. Nu imi dau seama ce o fi atat de complicat sa pui la cale asa ceva. Orice om care a avut de intretinut o familie s-ar putea descurca. Doua trei feluri de mancare gatita in ziua respectiva care sa fie proaspate, schimbat meniul la o zi sau doua. Tinut localul curat si bine aerisit. Fara muzica deranjanta. Si un pret decent, astfel incat sa iti permiti sa mananci des, nu sa fie un efort deosebit, ‘wow, in seara asta mergem la restaurant!’.

Sunt aproape sigura ca astfel de restaurante ar duce-o foarte bine. Oare de ce nu or exista?

Luati va rog corporalul asta de pe mine

Eu nu sunt facuta din muschi si glande. Eu nu am functii corporale. Si ma reproduc mai ales prin cuvinte. Desi uneori mai reusesti sa ma atragi cu ciocolata si bauturi triplu rafinate. Catre lucruri ceva mai tangibile.

Sunt insa unii oameni care se ingroapa in corporal. E modul lor de a vedea lumea. Prin mirosuri si scurgeri. Dinauntru si dinafara. Ca sa existe si sa aiba importanta trebuie neaparat sa fie palpabil. Iar ceea ce le place ii face in primul rand sa saliveze. Si apoi orice altceva. Ceva i-a impresionat daca le-a ridicat parul de pe mana. Si i-a speriat daca le-a uscat gura. Si i-a entuziastmat daca le-a intarit sfarcurile. Si i-a amuzat daca le-a scurs lacrimi pe obraz.

Eu, dimpotriva, sunt o papusa de ceara pe care nu creste par. Nu imi suflu nasul dimineata. Si atunci cand mananc salata nu imi ramane marar intre dinti. Nu am sughitat in viata mea. Si nu, eu nu transpir nici la 35 de grade dupa ce am baut trei beri. Pe cuvant de pionier.

Se trage probabil din faptul ca am fost crescuta intr-o manastire. Numai in post si rugaciuni. Acoperita din cap pana in locul unde ar trebui sa fie degetele (dar eu nu am, fiindca sunt oarecum scarboase. Pe cuvant de pionier.) cu o panza de culoare nedefinita. Si am fost hranita numai cu fructe verzi (da, fiindca fructele prea coapte ale caror zeama ti se scurge printre degete cand le musti sunt gretoase). Si cand ieseam pe strada, lucru care mi se mai intampla si mie iarna, cand toti ceilalti aveau straturi peste straturi de lana si bumbac, cineva imi punea mana la urechi cand ei, monstrii, stranutau. Ca zgomotul sa nu imi reteze timpanul mult prea suav.

Dar nu stiu cum, maicutele astea au trecut intr-o lume mai eterica. Si m-au lasat aici. Singura. Printre toate creaturile astea carora le creste par. Si care stranuta. Si ragaie. Si fac tot felul de lucruri. Cu tot felul de glande. Iar apoi te trag de maneca asupra existentei lor. Ba te imping cu nasul in vasul in care ei au facut caca. Ba iti povestesc cum si-au epilat parul de pe burta. Atacand cu adjective. Si gesturi. Sfredelind cu imagini clar conturate.

Incontinuu pun mana la ochi, urechi, nas. Ma frec cu peria pe corp. Si dau apoi cu trei straturi de spirt sa nu devina boala transmisibila. Si stau si ma crucesc cum de ei patesc asemenea nenorociri. Fiidca mie nu mi se intampla niciodata. Pe cuvant de pionier.

Apropo, maine este ziua mea. Urati-mi ce vreti.

Vad blurat

Dupa o vreme incep sa vad oamenii blurat. Nu le mai disting foarte clar contururile reale. Probabil mintea mea gaseste ca este mult mai usor sa puna in imagine ce anume are ea chef. In loc sa urmareasca fiecare linie a fetei sau caracterului.

Initial aveam o vaga impresie ca ar fi ceva legat de procesul de indragosteala cand oricum traiesti in wonderland. Si cu cat ceea ce pui este mai fascinant, cu atat mai bine. Daca el are o banala preferinta pentru perdele care repeta modelul carpetelor nu este nicio problema. In loc de acest lucru vezi pe cineva care este atent la armonie altfel decat restul lumii. Daca el suna scarbos cand tuseste nici macar nu auzi sunetul, decat cat sa te induioseszi de moarte ce persoana sensiba este si cum are el neaparata nevoie de atentia ta.

Ei bine, nu. Nu vad blurat numai cand sunt indragostita. Mi se intampla si atunci cand cunosc o persoana de ceva mai multa vreme. Daca au un dinte lipsa in fata retusez eu fara nicio problema imaginea. Asta ca sa nu mai stau sa ma intreb in permanenta unde este. Dintele.  Si daca s-a comportat o perioada lunga intr-un mod enervant atunci aceasta devine normalitatea. Si nici nu o mai observ. Asa ca nu am sa spun niciodata “Acesta este Adi, prietenul meu fara dintele 9, arogant si egocentric, care stie sa gateasca paste cu busuioc.” Ba chiar am sa ma jur cu buna credinta ca nu este adevarat daca e sa fiu intrebata. Are toti dintii.

Spuneti-mi va rog ca si voua vi se intampla la fel. Ca este vorba de o plictiseala normala a creierului care refuza sa sesizeze de zeci de ori aceeasi informatie. Spuneti-mi ca suntem cu totii puturosi. Si refuzam sa inregistram iar si iar informatii cu potential sa ne deranjeze. Ca nu este mereu ca si cum ati umbla cu o balanta dupa voi: Ok, Adi are un dinte lipsa, dar cel putin isi schimba zilnic ciorapii. Sau ceva similar.

Si sper ca si ceilalti sa ma trateze cu o curtoazie similara. Si sa nu vada sunculitele care ies de-o parte si de alta a blugilor. Si nici faptul ca nu am mai fost la coafor de mai mult de jumatate de an. Sau ca nu retin niciodata lucruri neimportante, cum ar fi numarul propriu de telefon. Si daca le observa totusi schimbarea zilnica a ciorapilor sa incline hotarator in favoarea mea.

Deci pana in acest moment blurarea celorlalti pare sa fie ceva facut anume ca sa ma/va ajute. Asta cel putin pana nu ma trezesc cu o bucata de castravete pe fata pentru ca Adi a stranutat tocmai cand manca mai cu spor salata de boeuf.

Dar pana in acel moment sa lamurim o treaba. Voi blurati sau nu persoanele din jurul vostru?

Parfumuri si greturi

Pentru ca nu sunt binecrescuta. Si nu am gasit altceva mai bun de facut cu viata mea. Si nici pozele scarboase si nici raduleasca dezbracata nu m-au convins. Fumez.

Asta are marele avantaj de a sensibiliza organele interne ceva de speriat. Am parte de trairi pe care altfel nu le-as fi putut experimenta. Decat daca as sta in fiecare dimineata sa imi bag degetele pe gat. Sa imi irit mucoasele. Sa le fac sa arunce afara enervate imagini de cartofi plutind in grasime rece si oase de pui pe care au ramas venele. Vinete.

Da, am stomacul asa de sensibil de se simte pornind de la retina.

Si de la perisorii din nas. Parca aceia sunt de vina. Pentru tot ceea ce miros eu in jur. Ei bine, eu am perisori de capcaun. „Simt miros de om” spun, cum intru intr-o incapere. (alta decat casa mea, unde picior de om nu are dreptul sa calce. Fara sa riste sa se caiasca, dar despre asta alta data).

Fug la fereastra. O deschid. Iau o gura mare de aer. Sufar de claustrofobie. Zic cu voce pierduta. Se pare ca ai voie la boala asta. Boala de capcaun e privita suspect. Vorbesc cu omul din incapere cu nasul bagat in geam. El imprastie in jur vapori florali. Si fructati. Pe care a dat o gramada de bani. Pe care si-i arunca pe sine dimineata ca sa fie mai placut semenilor.

Nu si capcaunilor. Noua ne place mirosul de tigara. Tutun subtire cu gust de cirese. Si miros de migdale. Si de mare.

Noi, capcaunii traim numai in spatii aseptice. Lumea din jurul nostru nu are voie sa transpire. Daca ragaie este decapitata. Orice referiri corporale inseamna o declaratie de razboi. In lumea capcaunilor ne inmultim prin spori, cum zice cireasa. A, da, si ascultam Snow Patrol.