Atat am primit atat prestez

Probabil ca daca ti-a ramas ceva idealism te intrebi si tu cum este posibil ca persoane bine cunoscute si platite de 7 ori mai mult decat altele sa ajunga sa faca niste produse de care si tu te-ai jena. Si asta fara a te pretinde a fi un super specialist. Asa cum este cazul lor.

Am intalnit destul de multe astfel de persoane incat sa consider ca este vorba de un comportament generalizat. De la asa zisi consilieri pana la scribi mai de soi, ti se va intampla sa ti se inmaneze un articol sau o solutie dezastruoasa, dar cu pretentia ca ai primit exact ceea ce meriti.

Grija lor nu este sa faca cel mai bun lucru de care sunt capabili. Ci cum sa castige cat mai mult cu cat mai putin efort. Sau mai exact cu efortul pe care ei il considera corect. Am vazut jurnalisti vechi si adulati cum trimit comunicate de presa pe post de articol fara ca macar sa li se inroseasca un pic obrazul de jena.

Iar asta se intampla pentru ca sunt foarte solicitati. Au facut la un moment dat ceva bine si li s-a dus buhul. Cand cineva isi doreste un serviciu de un anumit tip se gandeste automat la ei. Fiind cei mai vizibili si la indemana. Si vai, ce dragut din partea lor, desi sunt niste persoane asa de ocupate si faimoase nu te-au refuzat. Poti multumit sa consideri treaba ca si facuta.

Sau mai exact nu. Daca nu negociezi la sange ce anume vor face te poti trezi cu una din cele mai mari tepe. Ei au acceptat, au cerut un pret, dar timpul ia-l de unde nu-i. Fiindca asa cum te-au acceptat pe tine ii accepta si pe toti ceilalti. Asa ca isi calculeaza ceea ce inteleg ei prin pretul corect, iti dau 5 minute pentru ceea ce in mod normal le-ar lua 2 ore. Fiindca daca sunt unii care platesc inseamna ca atat merita.

Si uite asa o duc minunat dintr-o glorie veche pentru ca daca iei la bani marunti ce fac acum vei descoperi numai banalitati, in cel mai bun caz. Iar comportamentul este atat de intalnit incat aproape nu iti mai vine sa apelezi la niciunul. Tu iti controlezi la sange ‘vedetele’ cu care se intampla sa lucrezi?

Blestemul paginii albe

Nu stiu daca ati lucrat pana acum intr-o redactie – se aude in permanenta tacanitul cumulat a cateva zeci de persoane. Care devine astfel sacadat. Se spun cuvinte. Multe si toate trebuie sa cada in rostul lor.

Te miri cum si cand reusesc. Si primul gand este ca tu nu vei reusi niciodata sa o faci. Tacanitul poate fi inhibator. Pentru ca intr-o astfel de mare trebuie cumva sa iti pui si tu nu numai degetul cel mare. Ci cele doua picioare tropaind hotarate pana cand pamantul se pierde undeva in adancuri. Iar tu vei ajunge sa tacanesti pana la finalul fericit de a produce ceva publicabil.

Cum productia trebuie sa fie constanta, ideile care sa merite sa fie spuse se imputineaza rapid. Nu stiu daca s-a facut vreun studiu dar banuiesc ca avem cam 100 de idei principale si restul sunt variatiuni pe tema. Pana cand ajungi sa realizezi ca un articol pe care l-ai scris astazi este acelasi cu unul scris acum un an. Pana si virgula ai pus-o in acelasi loc.

Si atunci pagina sta asa, alba, fara niciun cuvant suficient de puternic incat sa merite sa o pateze. In jur, taca – taca, se aud buricele degetelor celorlalti. Oare ei cu ce or fi inceput? Ce a nascut o imagine care sa trebuiasca neaparat zugravita. Sau scriu pentru ca deh, e de bun simt daca tot ai ajuns la job?

Dar probabil ca pagina alba nu merita atat respect. Mai ales ca este numai una electronica si atunci multiplicabila la infinit.

Ce crezi ca ai fi fost acum?

… daca inca mai era comunism.

Pornesc sa ma intreb acest lucru pornind de la textele Sabinei cu povestiri din perioada comunista. Texte care sunt printre cele mai bune pe care le scrie. Comunismul o inspira clar. Lucrurile capata savoare. Gandurile sunt spuse in povesti. Sabina in combinatie cu perioada ‘fericita’ a comunismului devine un scriitor.

Asta ma face sa ma intreb ce as fi fost eu daca si acum eram in comunism. Ca pe internet nu prea cred ca as fi putut face ceva. Partea optimista din mine spune ca as fi reusit totusi sa ajung bibliotecara la o biblioteca de cartier, visul care mi-a mangaiat intreaga adolescenta tarzie. E adevarat ca atunci cand am aplicat la un astfel de job m-au respins pe motiv de supracalificare. Si tocmai ce ma pregateam sa ii mint. Si sa imi ascund studiile. Capitalistii astia si cum nu te lasa ei sa te iti implinesti menirea. A mea fiind aceea de a nu face nimic, dupa cum va tot povestesc.

Tu ce crezi ca ai fi fost acum daca inca traiam in comunism?

Sa dam la saiba

Pe pagina de media a aparut o noua sectiune. Cu joburi. Si Ringier care cauta oameni pentru un site adresat femeilor. Si pentru editia online Libertatea. Le-am citit, ca deh, sunt mereu curioasa cum isi organizeaza altii departamentele.

Si ei, well, i-au pus in patratele. Bine delimitate. Ca si cum ai cumpara niste robotei. Cel putin asa mi se pare mie. Ai redactori (preferabil unii care se pricep la anumite domenii, desi, deh, orice femeie poate sa scrie despre treburile femeiesti :D), ai coordonator de proiect (mi-a placut mult sarcina de a concepe rapoarte saptamanale de activitate si cerinta de a avea simtul umorului si nu oricum, ci bine dezvoltat. cred ca se completeaza cumva), ai online moderator (adica specialist in spam finut pe retele sociale), ai brand manager, ai seo specialist.

Ok, sunt niste oameni seriosi. Nu stiu ce mi-o fi venit sa rad asa de ei. Cred ca o sa faca un super site. Ma mir ca le lipseste redactorul sef, dar e online, nu trebuie sa ne incurcam in detalii din acestea. Bine, sa ma potolesc, probabil ca toti marii publisheri sunt organizati asa. Si sa va povestesc cum vad eu o buna echipa de publicatie online. Dupa care puteti sa ma trimiteti lejer si argumentat in epoca de piatra.

Eu zic ca in online trebuie sa ai o echipa formata numai din coordonatori de proiect cu abilitati dezvolare brand si ceva cunostinte seo. Sau ca macar asta ar trebui sa fie dezideratul. Altfel pur si simplu ai o echipa formata din oameni care stiu mai putin decat stie un blogger bunicel si care impreuna, daca reusesc sa comunice bine, reusesc sa faca cam cat acesta. Si asta pentru ca in online se lucreaza mai ales pe proiecte, chit ca toate proiectele la un loc formeaza o publicatie unitara. Iar prin proiect poti intelege ce vrei – sectiune noua, alt unghi de abordare, facilitati pentru user etc. Acesta este mare avantaj al internetului. Ca permite usor testari, ajustari. Adica iti permite sa incerci.

Si cum sa incerci cu oameni bagati in casute si cu taskuri din care nu au cum iesi?

Dar probabil ca nu stiu despre ce vorbesc. Sa ne organizam, zic!

Critica cat cuprinde

In ultima vreme tot vad reactii negative la critica. Si nu numai la altii, ci si la mine. Asa ca ma gandesc ca ar fi un prilej sa vorbim despre asta. Mai ales ca este vorba despre momente in care critica respectiva nu a fost luata in seama. Desi probabil ar fi trebuit. Si atunci nu a dus la nimic bun. Doar a nascut momente tensionate sau declaratii plangacioase.

Sa vedem de ce:
Impresia ca trebuie sa il validam pe acela care ne critica. Este vorba despre un mecanism de genul – tu, cel care ma critici ce ai facut, cu ce te lauzi de iti permiti sa vii sa iti dai cu parerea despre MINE? Evident, nimeni nu prea poate pune un portofoliu extraordinar, ca atunci cel caruia i se adreseaza cuvintele ar considera din start ca este ajutat si nu criticat. Mda, adica un mod nesanatos de a ocoli argumentele, care ar putea fi totusi pertinente.

Impresia ca cel care ne critica ar trebui sa ne vrea neaparat binele ca sa il bagam in seama. Asta seamana cumva cu pozitia amoroasa – da-mi o palma, dar macar sa fie din dragoste. O critica poate veni si de pe pozitii adverse, si din indiferenta sau dezamagire sau plictiseala. Este mare lucru ca o primesti, de obicei lumea nici macar nu arunca un ochi, ce sa mai vorbim de a impartasi o impresie.

Incapacitatea de a discerne intre critici. Complet de acord ca daca ai sta cu urechea aplecata incontinuu la ce spune unul sau altul nu ai mai fi capabil de nimic. Si atunci trebuie sa alegi cumva cand si pe cine asculti. Dar pe de alta parte e absurd sa te enervezi pentru ca primesti pareri negative cand ai cerut feedback.

Auto-suficienta. Probabil ca daca nu te crezi cel mai frumos si mai destept nu mai faci nimic. Multa lume functioneaza in acest fel. De unde si tendinta de a crede ca cei care te critica sunt niste moluste care nu ar avea dreptul sa vorbeasca. Pe de alta parte, a asculta numai amici care mai au probabil si unele interese in a te tine happy nu e chiar cea mai buna solutie.

Pe mine la critica ma cam enerveaza si lasa fara mijloace de aparare urmatoarele:
–    critica in gol: “Ma distreaza sa te pun in dificultate, dar altfel n-am niciun fel de idee cum s-ar face”
–    critica in turma = un haha-it in mase fara argumentatie numai ca e fun sa simti ca apartii unui grup
–    lipsa ei = “adevarul e ca nu prea imi place, dar nu iti spun ca nu am chef sa te supar”

Iar in loc de concluzie – mereu exista o justificare, dar asta nu ajuta pe nimeni cu nimic.

Atitudinea de closca a managerilor

In ultima vreme m-am distrat observand atitudinile de closca ale managerilor tineri fata de echipele lor. Nu ca mi-ar placea mai mult atitudinile superioare si obtuze ale celor din vechiul regim, care se vedeau facand parte dintr-un alt regn, ca si cum ar avea 4 maini si 2 capete, spre deosebire de amaratii de angajati, vai de mama lor.

Probabil ca mi se pare atat de distractiva atitudinea proteguitoare in orice circumstanta a tinerilor manageri pentru ca o atitudine de closca nu este totusi ceva ce ai asimila cu usurinta cu imaginea unui barbat. Poate si noile femei manager sunt la fel, dar, deh, nu prea am intalnit, asa ca in privinta lor nu ma pot pronunta.

Ei, si cum se manifesta? Printr-o bunavointa acordata in grup. Tot grupul pe care il are este fantastic. Dar in acelasi mod. Faci un tarc in care grupul sa se baga, ca sa vada prin el relatia cu lumea. Cineva din propriul grup nu poate face o greseala. Sau o dubiosenie. Si chiar daca face, el este imediat luat sub aripa cu o dulce bunavointa. Pentru a inabusi imediat orice parere negativa.

Le-o fi frica, cine stie, ca fapta unuia sa nu se extinda asupra intregului lot. Sau poate stiu ei ce stiu. Cate bobarnace le-or da intre 4 pereti. Pentru ca ei au dreptul. Si datoria sa ii educe/judece. Insa nimeni altcineva nu. Asa ca intreg contactul cu lumea se face numai de dupa penele rasfirate ale managerului. El raspunde si tot el ii apara daca spun prostii, daca uita sa ajunga la o intalnire sau daca s-au imbatat prea tare si au facut pipi direct pe laptopurile carate in speranta ca poate mai lucreaza ceva si in seara respectiva.

La fel de tare cum ma distreaza atitudinea managerilor ma binedispune si cea a celor care accepta un astfel de tratament. Desi, sincer vorbind, daca dai peste asa ceva nici nu prea ai ce face. Doar nu o sa te apuci sa il enervezi numai ca sa isi mai retraga din bunavointa si sa te lase si pe tine sa gusti cum e lumea pe propria piele. Deci nu stiu daca incearca sau nu sa scape, sau macar daca realizeaza ca nu e chiar normal. Pentru ca la suprafata apar numai zambete fericite.

Fericite pentru ca le-a adresat o vorba. Sau un indemn in grup. Pentru ca ii observa de la distanta cu intelegatoare bunavointa. Pentru ca le adreseaza tot felul de apelative dragalase – micuti, desteptuti si altele asemenea. Pentru ca ii lauda ca pe cei mai cei – nu a mai vazut universul asa ceva.

Bleah, dar poate ca nu inteleg eu si vorbim aici de lucruri pozitive.

M-am specializat la datul din cap

Asa cum sunt altii specializat la semnat. De stau la ei in birou inchisi. Cu ochelarii pe nas. Cu ferestrele cu zabrele. Si cu un cerber la poarta. Care are ordinul expres sa nu lase nicio hartie sa treaca de el. Si, nenorocire, prin modalitati inca neidentificate, teancul de semnat se face din ce in ce mai inalt.

Asa cum sunt unii specializati in grafice. De nu pot vorbi daca nu arata catre un cerc colorat cu aratatorul. Si nici nu te asculta daca nu ii faci o comparatie de cifre. Intre datele din urma cu 7 ani. Sau 7 secunde, daca este vorba de un viitor apropiat. Orice, numai niste procente colorate sa fie.

Ei bine, tot asa m-am specializat eu in datul din cap. Ascult si nu am nicio parere. Hait? Oare asta se asteapta de la mine? Dau din cap in sensul ca inregistrez ce se spune. Hm… Cel caruia i se adreseaza gestul imi zambeste. Si pare multumit. Pesemne ca sunt buna la datul din cap.

Stiu care sa fie inclinatia. Si cat sa scutur din el. Astfel ca cel care vorbeste sa capete siguranta necesara.

Ma simt ca oracolul. Asa trebuie sa fi facut si el. ‘Sa plecam in razboi? Uite, pentru tine am taiat un bou. Si l-am depus cu matele scoase pe piatra’. Oracolul isi da ochii peste cap in semn ca a fost atent. Taranul multumit se duce in batalie. Si castiga o capra. Ceea ce e bine, ca fara bou nu mai avea din ce trai.

Scutur si eu din cap. ‘Succes in batalie. De bou nu am nevoie. Mercie. Asa sunt eu, un oracol modern.’