Tag Archives: oras

Ar trebui sa ne mutam in ficare an

M-am hotarat, pentru sanatatea noastra mentala nu este suficient sa facem numai cateva vacante pe an. Mai ales ca suntem atat de plictisitori incat nici macar acele vacante nu incercam sa le facem in locuri care ne-ar scoate din confortul cu care ne-am obisnuit. Trebuie sa ne mutam cu totul, avand voie sa luam bagaj numai o valiza.

Si in aceasta sa ingramadim numai strictul necesar, ca sa nu mai aruncam banii aiurea. Sa ne luam sapunul palmolive deja inceput. Si cartea pe care sa o citim pe tren. Sa ingramadim undeva periuta de dinti si pasta, ba chiar si vreun tricou, ca sa nu ne pierdem din prestanta. Si daca suntem chiar persoane ce tin la confort sa luam si cutitul si furculita cu care ne-am obisnuit, ca sa nu fim nevoiti sa mai cumparam alte castroane.

Si cu aceste minime bagaje care nu garanteaza nimic sa ne mutam dintr-un oras in altul. Cu totul diferit. Sa zicem unul de provincie in care lumea se intalneste in singurul loc posibil – micul parculet de unde pleaca cursele de autobuze catre orasele inconjuratoare. Si toata lumea stie tot despre tine chiar inainte sa deschizi gura. Stiu ca furculita are un dinte indoit si in aceasta dimineata nu ai mai avut timp sa te piepteni. Iar dupa ce am batut aleile parculetului timp de un an, de am invatat ridurile fiecarei babe sa ne mutam in alta parte, intr-o statiune montana. De data asta fara furculita, pentru ca am pierdut-o si ne-am obisnuit sa mancam cu mana.

Sa nu prindem nicaieri radacini, sa nu traim cu frica ce s-ar putea intampla in cazul in care intreaga constructie la care am pus cate putin in fiecare zi s-ar prabusi. Asa cum ne cuprinde acum o mare ciuda daca nu ne mai gasim painea preferata pentru gustarea de dimineata. Si cum nu mai iesim cu zilele din casa daca se face cumva un pic mai urat afara, ca doar care ar fi sensul, deja stim cum arata totul in jur. Sa ne obisnuim atat de tare cu noutatea, incat sa ne sperie perspectiva inca unei zile la fel si nu invers.

Si pentru ca stiu ca asa ceva nu se obtine de bunavoie ar trebui sa ne relocam cu totii cu forta. Sa fie cineva insarcinat sa ne intepe in partile mai moi cand incepe sa ne fie mult prea lene ca sa ne mai placa noutatea. Si daca nu si nu obtine nicio zvacnire din picior din partea noastra sa ne arunce undeva, intr-un oras plin cu oameni care s-au hotarat sa se resemneze. Sa stea acolo, dupa gardul de sarma, ca sa nu mai infecteze si pe altcineva.

Restaurantele de cartier pe care ni le dorim

Cand vine frigul restaurantele de cartier ar trebui sa traiasca momentele lor de glorie. E mult prea urat ca un loc mai fancy din centru sa ne castige drept musterii. Am vrea sa ne acoperim nasul cu fularul si sa traversam numai o strada pentru a intra intr-un local prietenos unde miroase bine. Ca la parinti acasa, insa fara posibilele discutii lungi in care sa explicam de ce in frigiderul nostru nu este decat o rosie stinghera ramasa acolo din primavara.

Si astfel de restaurante ar putea sa apara oriunde. Poate sa fie si un apartament cu 3 camere. Sau o fosta farmacie. Cine mai sta sa se uite sa fie un conac vechi, pentru ca daca nu mananci pe locul unde a semnat Cuza acte istorice iti sta mancarea in gat? Si daca mancarea este buna si proaspata cine se mai uita daca lambriurile de la ferestre sunt exact asa cum ar trebui?

Din pacate insa restaurantele de cartier sunt putine. Si deloc atragatoare prin oferte. Fiecare sufera de vreo hiba peste care nu poti trece ca sa te mai intorci si a doua oara.

De exemplu, doua pe care le am eu in zona Dinamo, ceea ce este totusi destul de in centru, m-au dezamagit foarte tare. Este restaurantul La Mama pus pe un colt si facut intr-un fel de ghereta. Dupa mancarea de aici nu ma omor. Dar sa zicem ca este corecta, ceva mai buna decat la un fast food. Problemele care apar tin insa cel mai tare de atmosfera. E un aer de delasare care iti da impresia ca locul nu este chiar curat. Si cu o oarecare retinere te intrebi cam cum arata bucataria din spate. Exista insa un lucru si mai deranjant decat asta – lipsa sistemului de aerisire si fumul ce pare sa persiste in incapere de saptamani de zile.

In afara de asta mai este inca unul, la o distanta ceva mai mare. Care aducea cu o cantina de pe vremea lui Ceausescu. Acolo nici nu mi-a venit sa stau sa incerc mancarea. Desi imi fusese recomandata ca fiind foarte buna. Aerul inchis si mesele soioase m-au facut sa fug inainte sa mai vad despre ce este vorba.

Deci nu avem restaurante de cartier decente. Si asta este destul de trist. Nu imi dau seama ce o fi atat de complicat sa pui la cale asa ceva. Orice om care a avut de intretinut o familie s-ar putea descurca. Doua trei feluri de mancare gatita in ziua respectiva care sa fie proaspate, schimbat meniul la o zi sau doua. Tinut localul curat si bine aerisit. Fara muzica deranjanta. Si un pret decent, astfel incat sa iti permiti sa mananci des, nu sa fie un efort deosebit, ‘wow, in seara asta mergem la restaurant!’.

Sunt aproape sigura ca astfel de restaurante ar duce-o foarte bine. Oare de ce nu or exista?

Orasul pantalonilor rosii

Va puteti inchipui un oras gri acoperit de ceata. Unde ciorile zboara de pe una din sutele de mii de sarme puse aiurea pe stalpi ca sa se aseze pe o alta. Nici nu este atat de complicat de vizualizat, pentru ca traim intr-un astfel de loc.

Si ca meniul sa fie complet, o burnita subtire se aseaza peste baltile ramase cu o seara inainte. Masinile profita disperate de orice viteza de peste 50 la ora aruncand cu stropi noroiosi peste pantofii de proasta calitate ai trecatorilor. Acestia uita sa mai injure, mult prea preocupati sa isi acopere nasul deja julit de vantul puternic.

Nu a fost niciodata acest oras prea frumos, dar toamna reuseste sa ascunda crampeiele de bine pe care inainte ne odihneam ochii incercand sa ignoram restul. Putea fi o arcada zvelta de casa boiereasca acoperita de iedera. Sau un set de lumanari pus pe mese de lemn in seri tarzii de vara. Ori o rochie inflorata peste genunchi dezveliti.

Toamna ia toate acestea si le pune in pod, aducand insomnii si dureri de stomac de la vin fiert si slanina. In ficare dimineata stai si iti privesti cearcanele vinetii intrebandu-le daca sa iesi din casa. Sa se surpe oare lumea daca astazi te declari cu moralul aproape de pamant? Poti sa si plangi, la o adica, daca astfel reusesti sa convingi. Poti sa plangi si fara sa incerci sa convingi pe nimeni. Numai gandindu-te in ce oras gri traiesti.

Si stand eu asa, la o trecere de pietoni, cu ochii in jos asteptand sa vad cam pana la ce inaltime a pantalonilor mi se aseaza stropii ridicati de autobuz, prin fata ochilor imi trece o pereche de pantaloni rosii. O culoare din aceea pe care nicio femeie care se respecta nu si-o pune decat in miez de vara. Numai ca stofa sangerie nu acoperea picioare de femeie care stie asemenea subtilitati. Ci picioare masculine, cocotate pe o bicicleta. Iar in partea de jos pantalonii nu aveau niste banale ghete, asa cum te-ai astepta, ci doua pungi negre de plastic.

Oi sta eu prost cu nervii, dar imaginea m-a inveselit brusc. Atat de tare pana la a spune ca nu este atat de rau. Daca poti purta pantaloni rosii fara a-i transforma intr-o secunda intr-o fresca a orasului cenusiu. Si as vrea sa rog toti barbatii, in compensatie pentru ca i-am binedispus vizual in timpul verii, sa isi puna pantaloni rosii. Iar eu promit, daca ei reusesc si sa ii plimbe prin oras fara sa-i murdareasca, ca la vara sa nu mai port sutien.

Cand politetea e optionala

Intru in cladire, la noi la job. Din obisnuinta, salut portarul cu nasul bagat in ziar si asezat intr-un colt de hol in momentul in care trec pe langa el. Nicio miscare din partea sa, desi i-ar fi luat numai doua secunde sa dea din cap. Nu zic neaparat sa isi dreaga vocea sa imi raspunda, ca e racit.

Pe strada, in fata la Gregory’s de unde imi cumpar sandvisuri, vanzatoarea sta si fumeaza. Ea ma cunoaste bine, atat de bine incat nici macar nu ma mai chinui sa ii insir toate ingredientele pe care le vreau. Imi zambeste si ma intreaba: La fel?. La fel ii raspund eu incantata. Acum, pentru ca ma cunoaste atat de intim, gasesc ca este cu cale sa o salut, chiar daca o vad pe strada. Ea se uita la mine cu o privire impietrita si nu raspunde nimic.

De inteles inteleg ca nu era niciunul obligat sa o faca. Dar atitudinea ma depaseste.

Portarul nu era o demoazele fardata si pe tocuri pusa sa dea bine la intrare pentru vizitatorii mai largi la buzunar. Are de pazit vreo 3 etaje, de dat mancare la cainii care fugaresc trecatorii de pe strada si de mutat scaunul dintr-un colt al holului in altul. Este ales din marea masa a celor care se apropie de pensionare, sictiriti ca dupa o viata de munca nu au reusit sa isi cumpere un petec de pamant la tara sa se retraga sa creasca gaini.

Iar fata de la Gregory’s nu era in niciun fel obligata sa fie politicoasa in afara magazinului. Cine stie cate saluturi trebuia sa zica pe zi. Plicticoasa munca. Oameni si iar oameni. Si pe toti trebuie sa ii hraneasca invartind numai 10 ingrediente. Probabil viseaza la un loc de contabila unde nu mai are de dat buna ziua nimanui.

Frumoasa atitudine, daca politetea este optionala atunci mai bine se abtin. Fac pariu ca acesti oameni isi fac singuri viata un iad, inecati de regrete si incapabili sa gaseasca ceva pozitiv. Si, culmea, tocmai acest lucru ii va tine pentru totdeauna in pozitia in care sunt. Fara ca macar sa inteleaga ca o schimbare de atitudine ar fi putut insemna o iesire din situatia pe care ei o vad ingrozitor de nedreapta.

Cum s-au schimbat cei de varsta mea

Zilele trecute am fost in control la un concert cu o formatie care a pus o mica pietricica la fundatia muzicii alternative. Artistii, in costumatia de rigoare fistichie, aratau ca si cum mai bine le-ar fi fost in paturile lor, cu o scufie si pantaloni de bumbac, sa le fie cald la spate. Muzica suna bine. Si chiar cred ca trebuie sa fi fost un hit acum vreo 20 de ani.

Publicul, nici el foarte tanar, m-a facut sa ma gandesc ca filmul acela slabut cu Hugh Grant pe post de actual cantaret ratat si fost star nu este chiar asa o minciuna. Ajungem la un moment in care imbatranim odata cu propriul public. Si asta nu este chiar placut.

Sau cel putin mie nu mi s-a parut atunci cand am vazut cine mai era in sala alaturi de mine. O mare parte din colegii de liceu. Cu care ma imbatam cu drag si spor. Si o parte din cei de facultate. Si primul angajator a carui barbuta portocalie mi se parea tare funny pe acea vreme. Sa traiti!

Ca sa o scurtam, erau oameni pe care nu ii mai vazusem de mai mult de 10 ani. Cine stie unde se ascunsesera in Bucuresti. Ca totusi nu este atat de mare. Si locurile de iesit nu sunt asa de multe. Iar la Vama, din cate stiu eu, toate lumea merge.

Ei bine, nu imi ramane decat sa cred ca acesti oameni au trait intr-un oras invizibil. Paralel cu orasul in care am trait eu. Si in acest oras timpul s-a scurs cu mai multa rautate. Si i-a facut sa isi piarda o mare parte a parului din crestetul capului. Sau a pus sunculite pe spate dezgolit (?!) de femei. Si aruncat asupra lor haine din epoca celor purtate in liceu. Numai ca mai labartate si fara culoare. Ca ceva care a trait mai mult decat ar fi trebuit.

In rest nimic. Nicio schimbare. Voi nu credeti ca in 10 ani oamenii ar cam trebui sa isi schimbe expresia fetei? Adica eu sper pe bune ca nu am aceeasi privire de arici tulburat ca mai exista si altcineva pe lume. In afara de el si tepii sai. Cum aveam atunci. E cam deranjant sa vezi aceeasi privire puerila pe o fata mult mai ofilita.

Cireasa imi da dreptate, dintre cei din generatia noastra doar noi am mai ramas. Oameni. Restul sunt aratari a ceea ce au fost odata. Sfanta modestie!

Ziua nationala sarbatorita prin frica

Nu stiu cati dintre voi mai tin minte indemnurile revolutionare de construire a unei societati mirifice. Erau ceva de genul – mai murim de frig si de foame inca un an si dupa aceea toate piesele vor fi puse la locul lor. Si va incepe sa ne fie nu numai bine, ci expandat de bine, atat de bine incat nici noua nu ne va veni sa credem. Si numai maestrul cu tabla de sah va pricepe cum lucrurile au cazut in eternitatea bunastarii. Si se va freca pe maini. Si isi va ingadui si el o pauza. La fel de eterna. Si binemeritata.

Dar cum acest moment nu este chiar acum, nu este cazul sa ne odihnim. Asa ca vom sarbatori ziua oamenilor muncii prin munca. Ca niste fiinte rationale ce suntem.

Rationala sunt si eu, drept pentru care am sarbatorit ziua nationala prin frica.

In momentul in care alaiuri intregi de barbati infiretati si cu fata imobila au inceput sa isi plimbe armele pe strazi pentru a ne arata ce societate puternica si bine organizata suntem eu m-am hotarat sa merg de la Stefan cel Mare pana la Baneasa pe jos. Ceea ce inseamna cam vreo ora, traversand parcul Herastrau.

Pana la Herastrau, adica locul unde se intampla parada, se pare, lucrurile au mers destul de fun. Am intalnit tot felul de fete cocotate pe tocuri cui, cu pantalonii plesnind pe ele, si cu un buric total insensibil la frig, ca altfel s-ar fi ascuns si el. Asa ca planul meu parea destul de cozy, chit ca aberant.

Cand am ajuns insa pe partea cu terasele pline de forfota si bling-bling-uri vara, lucrurile au luat o intorsatura bizara. Nu mai era nimeni. Ceata devenise atat de densa incat abia vedeai copacii din dreptul aleilor. Cativa muncitori, care din motive necunoscute se chinuiau sa toarne pamant pe asfalt, se uitau la mine mirati. Ca si cum tocmai ce ma indreptam spre esafod. Cu demnitate.

Nu i-am bagat in seama, sperand ca daca eu ma fac ca nu ii vad, si ei vor proceda la fel. Si asa vom disparea cu totii din acea situatie cu potential exploziv. Cativa caini nu au inteles ca trebuie sa ne prefacem ca nu existam si au inceput sa imi miroase picioarele. Din fericire, pe lacul aproape secat, care nu se vedea din cauza cetii, cateva sute de pasari croncaneau lugubru. Pun mana pe telefon si le spun parintilor ca daca nu mor naibii pe acolo ajung la ei cam in 20 de minute. Mama facea sarmale.

L-am gasit pe tata uitandu-se la parada de la tv. Analiza fetele soldatilor cu mare atentie. S-a apucat sa imi explice cum recunosti oamenii rai dupa trasaturi. Apoi mama mi-a deconstruit mitul ca ai putea avea o mancare cu gust daca nu folosesti mirodenii. Aparent, ceea ce visez eu este imposibil.

Pe la 5, cu acest bagaj nou de cunostinte si cu o plasa in care mama indesase tot ce gasise, printre care si o sticla de vin din Franta, yummy, am plecat. Fug dupa masina si ma urc in ea fara sa ma uit la numar. Sunt calma, lucrurile sunt sub control. Pana ce niste haidamaci suspecti ma pun pe ganduri. O intreb pe singura femeie din autobuz daca ajungem la Romana. Ma priveste cu o mila infinita. Mai ca isi cere scuze ca nu m-a gonit de acolo cat mai era timp. Imi explica ca trebuie sa cobor repede si sa o iau pe jos inapoi. Fiindca nu voi gasi nimic care sa ma duca.

In dreapta abia se vad niste campuri paraginite, pline de gropi si buruieni. In stanga cladiri incerte, ceva intre fabrici abandonate si depouri de ligheane. Masini pe strada? Nu, probabil ca ramasesera in partea cu parada a orasului. Ceata. Intuneric. Vreo zece caini tocmai ce se pregateau sa isi faca de cap cu vinul meu. Paznicul unei baze de tractoare (?!?) se uita ma mine si se intreba ce dracu caut acolo. Si eu la fel.

La ora 8.30 am adormit. Epuizata.

Este orasul acesta o jungla?

Imaginea mi se pare puternica: omul asemeni unui animal de prada, vanator al celor mai slabi si prada al celor mai puternici decat ei. NewYorkezii spun ca viata lor cam asa ar fi, ca lumea afacerilor din centrul lor international este dura si poate ridica si dobori, ca trebuie sa stai permanent cu ‘arma’ pregatita pentru aparare sau pentru atac. Si daca nu ataci atunci vei deveni tu masa de seara a cuiva care are mai putine scrupule.

Dar la noi? Sa fie si Bucurestiul un loc al sangelui rece si al hotararii de a lovi ca sa nu fii lovit? Hm… imi este greu sa asociez aceasta imagine cu micile invarteli de pe aici. Auzi ca cineva a castigat ilegal o licitatie, ca ar fi dat o spaga. Ziarele si posturile de radio nu mai contenesc sa comenteze. Suma data? 500 Euro. Vai cat de trist! Jungla?, nici vorba, pare sa fie o joaca de gradinita cu pietricele colorate. Se pare ca suntem atat de ieftini incat pana si instinctele bataioase le cheltuim in van, doar ca sa ne luam un costum de firma. Ne invartim tantosi unii in jurul altora pentru un spectacol de doi lei.

Cu putine exceptii tendinta afaceristilor romani este sa viseze putin, daca viseaza vreodata. Nu-i vorba, mai arunca cuvinte mari, dar asta doar fiindca au vazut ca asa se procedeaza pe afara si se gandesc ca da bine. Sa ii iei insa la bani marunti privind ce inseamna acele cuvinte pentru ei si cum se transpun ele in fapte inseamna sa ii injuri. Pur si simplu nu reusesc sa vada dincolo de imediat, sa intarzie un pic micul castig de acum pentru a construi ceva cu adevarat valabil.

Daca jungla business-ului autohton este triviala pe unde putem mai putem gasi o alta?
La piata poate, unde ne tocmim cu precupeata, asa daca vrem sa ne premiem in gand pentru capacitatile noastre de negociere.
Pe strazi unde claxoanele masinilor tipa ca nebunele, unde ai de ales intre a astepta jumatate de ora la o intersectie si a merge pe linia de tramvai cu cea mai mare viteza, mai mai sa lovesti pietonul care nici el nu ar fi avut ce cauta pe acolo.
In acelasi ton ar fi si calatoriile cu mijloace de transport in comun in care daca nu te grabesti risti sa nu mai prinzi nici un loc si ai de ales intre calcaturile batranilor in fata si glumele proaste din spate.

Unde sa iti exersezi instinctele de animal rapace?
Cu prietenii sau familia pe care o poti teroriza cu pretentiile si lipsa ta de ascultare.
Cu colegii de serviciu care au nesansa de a fi in subordinea ta.
Cu clientii care se intampla sa aiba nevoie de un serviciu pe care pretinzi ca il oferi.

Nu stiu cum, dar nu reusesc sa ii vad pe romani cu adevarat bataiosi. Poate doar nesimtiti.