Cele 10 kg se vad aici. Ok, o parte din ele sunt puse si prin alte parti, dar asa puteti face o comparatie cu ce se intampla anul trecut, cam tot pe vremea asta, adica inainte de roblogfest. Motiv tocmai bun pentru asa tricou narcisist.
 |
 |
Iar pentru curiosi, cum se mai doarme acum la pranz.
Cine a invatat vreodata ceva din povestile de viata? Ma refer la cele cu P, scris in acest fel. Pentru ca din povestile personale, mai micute, nu avem ce face, din moment ce traim cu ele invatam ceva. Si chiar daca nu vrem sa invatam nimic, pentru ca ne enerveaza procesul de gandire, ceva tot se schimba in modul in care vedem lumea. Daca lumea este altfel pentru noi in urma unei povesti. Si asta este suficient. Si nu ne trebuie nimic mai mult.
Exista insa jurnalisti care inca mai cred in Povestile de viata. Povesti care ar trebui sa se comporte asemeni tragediilor antice – sa duca un dialog revelator cu cetatea despre credintele dupa care aceasta functioneaza. Sa pleci de la o asemenea intalnire cu impresia ca gata, ai reusit sa pipai sforile de care trage papusarul. Iar daca scriitura este chiar buna ai putea vedea si papucii papusarului. Pentru ca, nu-i asa, cand realitatea este atat de deosebita la ce mai este buna fictiunea?
Dar cum nu orice magar este cal nici orice nenorocire nu este tragedie. Nu are in ea un sambure de revelatie care sa te poarte mai departe si sa iti transmita ceva important pentru viata ta. Adica sa mearga dincolo de faptele strict enuntate. Si uite asa, desi stirile de la ora 5 sunt pline de nenorociri, ele nu spun nimic despre societatea noastra. Nu ai substrat universal la un nene care da cu toporul in cap la o tanti. Si nici daca faci reportaje mai ample despre o pustoaica facuta posta de 12 taranusi nu este ca si cum prin asta lumea in care traiesti ar deveni mai vizibila. Povestile de viata gadila suprafata asemeni telenovelelor, nu va mai autoamagiti ca ati crea continut care ar avea vreo valoare.
Dar sa lasam comparatiile cu tragediile. As putea pleca in schimb de la parerea ca restul oamenilor, cei doritori de Povesti de viata, toti ceilalti, mai putin eu, sunt firi sensibile. Ba chiar miloase. Si ca pe ei nu ii intereseaza ideile. Ci numai sa isi scurga umezeala din inima pe lucruri sordide. Si atunci aceste povesti au scopuri mai umile, scopuri curative. Scopul de a te simti mai bun si mai curat decat altii, care uite cum iau toporul cand tu te abtii. Povesti prin care te simti tare milos fara sa faci nimic efectiv. Deci un scop nobil.
Cred ca toti producatorii de content ar trebui sa isi consume in continuare resursele sa stranga astfel de povesti, mai mult sau mai putin sordide. Sunt sigura ca asta ii va scapa de la viitorul faliment. Yep, exact aici sta valoarea.
– Cand vom ajunge acolo vom…
si aici gandul se oprea pentru ca nu puteai sa stii ce se va intampla. Si tocmai de aceea era bine. De fapt mai mult decat bine. Era intr-un fel paradisul. Intoarcerea la copilarie. Cand pana si o pala de vant te face sa te umpli de un fel de fior al mirarii. Fiecare strada, fiecare om, fiecare miros cu totul altceva decat intalnisei inainte. Si sa alergi asa, la nesfarsit, din senzatie in senzatie. Un bebe suparat acolo suna altfel decat unul de aici. Sunetele nu mai intra ascutit. Nu mai spui ‘uite un bebe’ si te incrunti. Ci ‘uite un bebe’. Si ii zambesti. Iar binele vine numai dintr-o modulatie a vocii, o miscare a muschilor care schimba…
– Ce schimba?
Si vocea suna un pic ironic, un pic plictisita de o asemenea abstractizare. Chiar si un pic obosita. Aceasta nefiind prima discutie de acest gen.
Dar pe de alta parte astfel de discutii sunt bune vara. Pentru ca starea de bine este prezenta prin o privire catre un petec de cer senin. Sau un gand la o oja rosie. Letargie. Iarna insa astfel de sicutii sunt periculoase. Te duc cu gandul la actiune care trebuie sa se intample acum. Astazi. Sau maine cel mai tarziu. Pana la a-ti da seama ca nu se va intampla niciodata. Si ca nici nu ai facut ceva ca sa se intample. De ajungi sa nu mai stii daca inchisoarea este in tine sau este in afara, formata dintr-o multitudine de lucruri care par de nerezolvat. Atat de multe incat nici nu te mai apuci sa rezolvi ceva.
Iar apoi mai este Locul. Care anume este? Nu poate fi oricare. Pentru ca atunci ai suferi numai de o plictiseala pe care ai putea sa o tratezi si local. Facand un copil de exemplu. Sau luand un dihor. Ca tot este la moda.
Parintilor nu le spui nimic. Pentru ca ei se intristeaza vazand inadaptarea. Si un fel de nefericire. Care nici macar nu poate fi numita astfel. Ei si-ar dori sa iti faci langa ei o casa mare. Pe care sa o mobilezi cu doua frigidere. Si sa ai perdele albe la fereastra. Si flori in dreptul grilajului. Semn de stabilitate si hotarare sa faci de la 1 pana la 3 copii. Adica 6 ani minim in care ei sa nu se mai intrebe ce anume sa faca cu viata lor.
Numai ca zilele trec si frigiderul, chiar si acela care este, sta gol, populat numai cu ardei stricati, din diferite generatii de cumparaturi. Iar la fereastra nici gand de vreo floare. Nimic nu pare sa se intample. Se uita la tine ingandurati si ofteaza. Tot asteptand sa gasesti ceva care sa iti faca placere. Pentru ca de mult au renuntat sa iti mai dea sfaturi.Iar tu in continuare cauti locul pe care sa il poti numi casa.
– Adevarul este ca si suntem un pic razgaiati. Fara nimic care sa traga de noi si sa ne scoata din amorteala.
E adevarat ca nici nu ne plac decat oamenii inchisi in anumite perimetre. Sa zicem numai oamenii pe care ii intalnim la gradina Ioanid. Si ne mai plac si oamenii de pe Artur Verona. De ajungem sa ne intalnim ca niste zombi numai intre 2 strazi, stresandu-ne de lucrurile peste care putem da dincolo de ele.
Lipsa de civilizatie. Spaima noastra cea mare. Dar ce anume ar fi civilizatia nu prea stii, fiind raspandita difuz intr-o multitudine de acte, care impreuna, in final, te fac sa spui ca traiesti intr-un loc civilizat.
Deci asa. Civilizatia traieste numai la oras. Si numai in paturile sale care o duc bine. Ba chiar numai pe doua strazi. Iar apoi totul se intuneca si intra intr-un fel de ceata populata numai cu animale. Lucrurile acestea te fac sa te crucesti un pic si sa te intrebi ce inseamna acea civilizatie pe care o cauti. Si, mai ales, de ce este ea oriunde in alta parte decat esti tu acum.
Raspunsuri se gasesc: prea multe locuri urate, prea multi oameni dezinteresati, prea multi oameni violenti, prea putine lucruri care sa se intample. Dar mai ales prea multe asteptari de la ceilalti si prea multa ingaduinta pentru tine.
– De ce vrei sa pleci?
– Mi se pare anormal sa nu am unde sa ma plimb cu bicicleta in orasul meu.
Mie mi se pare anormal sa sustii politicieni pe care ii dispretuiesti ca sa te duci intr-o excursie. Sau sa mananci somon fume. Si la fel de anormal mi se pare sa nu mai ai curiozitati. Si mai mult decat anormal sa nu doresti sa lasi ceva in urma ta. Sa nu iti doresti sa schimbi. Si sa faci lucrurile sa fie mai bine decat le-ai gasit.
– Societatea in care traiesti te strica.
Da, poti sa te sperii la un moment dat si sa fugi cautand locul in care nu te vei mai simti schilodit. Sau poate numai locul unde vei avea justificarea suprema ‘Eh, ce puteam eu sa fac acolo?, eram numai un strain!’. Daca politicienii sunt si acolo dobitoci si corupti asta nu te priveste. Daca isi face cineva acolo o casa de un roz care sa iti strapezeasca dintii poti sa razi detasat.
– De ce vrei sa pleci?
– Mi se pare anormal sa imi placa numai 0,01% din oamenii printre care traiesc. Si sa platesc atat de mult numai ca sa nu ii intalnesc.
Cand vom ajunge acolo vom…
Cu ingrijorare observ ca nu am mai dat in ultima vreme – cam de mult, vreo 6 luni, asa – peste un blog care sa ma incante peste masura. Asa cum mi s-a intamplat cand i-am descoperit pe fluture si petreanu pe la care treceam fara nicio asteptare a unui castig.
Adica fara sa ma astept la o informatie utila pentru mine pentru ca lucrez in industria de internet. Si fara sa ma intereseze neaparat subiectele abordate. Doar asa, pentru prospetimea viziunii. Si pentru ‘normalitatea’ de care dadeau dovada.
Ba, chiar mai mult, nici blogurile pe care le citeam inainte cu multa placere nu le mai citesc. Ca si cum, dupa vreo 30 de articole stiu deja ce au de spus. Si nimic din cuvintele cu grija adunate de ei nu ma mai poate impresiona si misca. Odata ce am mancat o ciocolata gata, stiu cum sunt, imi plac de mor, dar nu mai imi trebuie. Experienta este deja avuta.
Iar o astfel de atitudine nu o observ numai la mine. Ci si in jur. Pagina de cafea nu o mai facem in jurul blogurilor de suflet, fiind mult prea obositi sa le tinem si pe ale noastre pe linia de plutire.
Ceea ce in sine este destul de trist. Pentru ca eu nu sunt o foarte mare adepta a informatiilor. Adica in fine, le inghit ca pe un job mai degraba. Si daca m-as putea lipsi de ele cu mare placere as face-o. Si atunci ramane intrebarea careia nu reusesc sa ii dau raspunsul – cum reusesti sa mentii vii blogurile de viziune? Sa te astepti la o permanenta reinterpretare este absurd. Sa speri ca vor fi candva timpuri mai bune cand vei avea mai multa rabdare e pacat. Asa cum a fost pacat si sa lasi cartile ca sa te uiti la tv.
In fine, sunt amarata si ca nu mai pot citi nicio carte de murakami. Dupa ce am citit 3 mi se pare ca le stiu pe toate. Asa ca daca stiti vreun remediu la déjà vu spuneti-mi-l pls.
Dimineata incepe greu, de la un furuncul care il tot jeneaza. Acesta a aparut de vreo doua zile, cand a spamat un site de horoscop. Desi a umblat cu manusi, punand intr-o saptamana doar 246 de comentarii. Un mizilic. Numai ca e oarecum stiut, desi niciodata recunoscut prin viu grai, cei care dau horoscopul sunt mana in mana cu niste forte rele. Definite uneori si malefice sau oculte, indiferent ce o insemna asta.
I-ar veni sa se scarpine. Insa stie, inca de cand spama forumuri de programatori abia trecuti de 14 ani, ca il va jena si mai tare. Bea un pliculet de 3 in 1 cu 2 lingurite de zahar. Are nevoie de energie pentru ziua care va urma. Ieri nu a reusit sa isi faca norma de 2452 de spamuri, pe care el le numeste instante de existenta, din cauza unei jene. Diareice.
Isi face un plan mental. Un spammer trebuie sa fie foarte bine organizat. Astazi nu va ataca nici programatori, desi ai naibii sunt peste tot si sar de unde nici nu te astepti si nici multiplicatoare de texte zodiacale. Va merge azi catre siturile de mamici din cehia. Sa le prezinte oportunitatile pe care numai viagra ti le poate oferi. Cu un text personalizat lasat mostenire de la un spammer ce a parasit domeniul acum 9 ani, cand si-a cumparat propria insula.
Mentorul sau l-a invatat tot ceea ce trebuie sa stie: toata lumea este interesata de toate lucrurile in egala masura. Procentele o demonstreaza, chiar daca pare contra-intuitiv. Trebuie sa personalizezi mesajul – Dragi mamici, viagra va poate ajuta. Incercati acum. Gravidele nu pot lua decat pana in luna 7. Al vostru prieten, John.
Important este sa arati ca iti pasa. E capital. Asa ca are, de la mentorul sau, 576 de mesaje traduse in 800 de limbi. Acesta a fost omul cel mai muncitor si meticulos pe care l-a cunoscut. Si totul facea de mana. Si-l aduce aminte spunand: oriunde ai trimite mesajul sufletului omului se simte. Daca tastezi cu degetele tale celalalt va primi din energia ta. De aceea munca lui este aceea de a aduce oamenilor instante de existenta energetica.
Sa ii dea D-zeu sanatate, mare om, mare caracter, isi spune spammerul terminand ultima sorbitura de 3 in 1. Dupa care isi face o cruce si isi sufleca mainile pentru obositorul travaliu zilnic.
Pacat cu diareea. Orice ai face, orice mesaj standard ai folosi, celalalt simte ca o ai.
O poveste cu un pix. Din acela de 2 lei. De care nu se cumpara niciodata. Insa sunt peste tot. Probabil aduse la kilogram de catre manageri responsabili cu resursele companiei. Si apoi imprastiate in lume. Luate in buzunare de genti patate de cerneala si uitate in case vechi de bunici. Furate de pe tejghele de bacanie. O poveste cu un pix care nu se termina niciodata. Fiindca nimeni nu il tine suficient de mult.
Si o poveste cu o agrafa. Care obisnuia sa doarma in parul ei. Infipta fara mare atentie cand se spala pe cap, ca sa nu ii cada in ochi firele umede. O agrafa cu miros de viorele. Mov. Agrafa care nu parasise vreodata casa. Si putea numai visa la ceea ce ii povesteau prietenele sale, sireturile tenisilor, Adela si Ela.
Agrafa nu avusese vreodata un nume. Din cand in cand i se spunea ‘fuck, unde este?’, atunci cand obisnuia sa se ascunda langa prietenele sale. Facusera cunostinta intr-o seara de vara, cand ea a adormit pe covorul din sufragerie. Cu capul pe perna pisicii. Incaltata. Si stransa toata covrig.
Iar apoi au urmat luni intregi in care nu a mai parasit casa. In fiecare seara stand cu ochii pierduti pe geam. Si asteptand. Ea stia ce. Agrafa o scapase printre tenisi. Nu ii mai luase de acolo. Tenisii pot sta fara sa fie mutati. Si parul poate fi uscat cum o fi. Cu fire umede care cad peste fata. Si copacul de vis-a-vis poate fi privit la nesfarsit. In fiecare zi o alta imagine. O frunza care a cazut. O gaza asezata pe o craca. Ce ar fi de descoperit mai mult de atat? Lumea poate fi si numai un copac. Daca il intelegi pe acesta este ca si cum ai intelege tot. Poate fi. Cine sa spuna ca nu este asa?
‘Fuck, unde este?’ s-a auzit cateva saptamani la rand. Dar intr-un mod neconvingator. Fara degete care sa caute grabite pe sub facturile imprastiate pe masa. Si fara sa ia la rand hainele aruncate peste tot. Si transformate in gramezi colorate peste care se asternea praful. Si oricum, cand erau impinse sa faca loc altora ochii urmareau numai copacul. Care a fost atat de mult privit incat acum crestea inauntru.
Un copac care creste in capul cuiva este mult mai prezent decat unul de afara, cu radacini infipte in pamant. El trebuie in permanenta amintit fiindca altfel dispare. Coaja trebuie mangaiata striatie cu striatie ca sa se formeze. Si sa atraga astfel furnicile. Si apoi poti aduce pasari cu creasta colorata si corp micut si cenusiu. Care nu trebuie sa aiba niciun nume pentru ca si ele sunt tot copac.
2.
Pentru agrafa au fost luni agreabile. Desi sireturile, Adela si Ela, se plangeau de viata mult prea plictisitoare pe care o duceau acum. Ele obisnuiau sa se curete in nisip, lasand o urma albicioasa orice ar fi atins. Uneori mangaiau niste blugi albastri. Prin spate. Cu gesturi nesigure. Adela si Ela aproape ca ar fi capatat o oarecare indemanare daca s-ar mai fi insistat. Si poate ca s-ar fi desfacut, sa isi bage capetele si sa vada si cealalta parte a blugilor.
Era vina lor pentru linistea in care fusesera uitate. Si oricat ar fi insistat agrafa ca nu este asa, ele stiau mai bine. Pentru ca nu te poti hotari asa, dintr-o data sa nu mai pleci nicaieri. Si sa te ocupi numai cu cresterea unui copac. Pe care oricum, nimeni altcineva nu ar fi reusit sa il vada. Dar sigur exista. Pentru ca le povestise agrafa de el. Si agrafa era probabil una din cele mai inteligente fiinte. Ea stand in cel mai inalt punct. Si privind lumea de sus. Chit ca acum era aruncata in praf ca si ele. Agrafa insa stia.
Si le spunea si lor ca ea nu va mai parasi casa pana nu se va hotari sa renunte la copacul care crestea in interior. Invers. Cu radacinile in sus, deghizate in fire de par. Si cu ramuri care aveau uneori cinci crengute cu care s-ar fi putut apuca obiecte. O agrafa, de exemplu, daca si-ar fi dorit vreodata cineva asa ceva. Dar ce ar putea face un copac cu o agrafa?
Asa explica agrafa faptul ca fusese uitata de luni de zile pe jos, intr-un colt al holului, unde se ingramadisera tot felul de lucruri – era o factura de electricitate, si o hartie pe care fusesera scrise tot felul de lucruri care nu au mai fost cumparate niciodata, o foita aurie care invelise o bomboana de menta, capacul de la pix si o guma de sters pe care o cumparase el, posesorul blugilor, dintr-o maghernita de pe Lipscani.
3.
Agrafa nu mai reusise sa doarma de cateva luni de zile. Pentru ca adormea numai in parul ei, leganata de ganduri. Si acum numai avea cine sa o faca sa viseze. Adela si Ela povesteau incontinuu, dar se plictisise de lamentatiile lor, pe care initial le crezuse simpatice. Spuneau de exemplu cum ea, cand inca nu vazuse cat pot fi copacii de interesanti, obisnuia sa alerge pe malul unui lac. Si acolo, picior dupa picior, parea sa nu se gandeasca niciodata. Si oricum, chiar daca o facea, gandurile nu ajung niciodata pana la talpa. Se opresc la genunchi, care din cand in cand mai tremura. Din motive necunoscute.
Adela era rosie. Si Ela verde. Impletite din fire de bumbac. Traisera si timpuri mai vitrege, ascunse intr-o cutie de carton. Numai ca atunci macar nu stiau ca se poate si altceva. Acum, fiindca vazusera, nu s-au putut abtine sa nu caute explicatii. Copacul crescut invers li se parea aberant. Si nu are sens sa asculti o agrafa. Fie si ea mov. Pana la urma, agrafa nu stia nimic. Ea nu parasise vreodata casa. Sa vada. Oamenii nu o iau razna dintr-o data. La ei totul este insiruit intr-o ordine necesara. Asa cum un pas urmeaza celuilalt.
Probabil ca ea era doar plictisita de tenisi. Si nu mai vroia sa ii incalte. Si din cauza asta nici nu mai iesea din casa. Fiindca nu se mai vazuse sa parasesti casa descult. Pana la urma ar fi acceptat sa fie purtate si la mana. Desi este destul de jenant. Sa stai pe membrul gresit. Iar in plus, mana este bagata in tot felul de lucruri gretoase. Ati vazut si voi ca apa se incearca intai cu degetele de la mana si apoi cu cele de la picioare. Si oricum, informatiile pe care le trimit acestea sunt diferite. In timp ce mana tremura a nervozitate picioarele pot sta linitite, impletite intre ele. Povestea lor era una de repaos si traire violenta. Pentru ca picioarele traiesc numai violent. Sau nu traiesc deloc.
4.
De cate ori le auzea vorbind asa agrafa casca demonstrativ din gura sa fara dinti. Sireturile erau confuze si incurcau lucrurile. Vorbeau prostii fara sens. Pentru ca nu suportau sa nu fie in mijlocul atentiei. Pentru ca ele sunt facute sa atraga atentia asupra corpului care le poarta. Sireturile care se incolacesc in jurul gleznelor. Facandu-ti pofta sa le tragi de un capat ca sa poti saruta talpile. Au vazut ele ca se mai intampla asta. Uneori. Si mai erau si acele sireturi puse la un capat de bust. De care se putea trage. Ca sa saruti pielea incalzita de rasuflare. Candva, inainte sa se inventeze tenisii, astfel de lucruri se intamplau frecvent.
Doar ei nu i se intampla nimic. Se hotarase sa treaca la o viata vegetativa. In care sireturile nu mai au niciun rost. Doar pixul mai era folosit. Pentru a inscrie pe pagini albe forme de copaci fantastici. Care semanau cand cu un bloc gata sa se prabuseasca. Cand cu zeci de palme indreptate in sus. Pe care se vedeau cute adanci. Palme ce initial fusesera netede pentru a fi invadate ulterior de sute de punctulete.
Pixul era aproape convins ca palmele nu imbatranesc niciodata. Dar uite, ca acest lucru este posibil. Cand imbatraneste palma arata ca si cum i-ar fi utila toata crema din lume. Sa ii umple celulele.
Pixului nu i-a placut niciodata ce este pus sa deseneze. Era mult mai placut cand era la intr-o mana de contabila. Si insira cifre. Cifrele nu te pun pe ganduri. Cel putin nu la fel de mult ca palmele care imbatranesc. Si sunt atacate de puncte din ce in ce mai dese. Si cu cat palmele sunt mai striate, cu atat si el, pixul este mai batran. Vedea cum i se scurgea sangele din tubul de plastic. Si in curand nu va mai fi altceva decat un recipient gol de plastic. Ceva care nu va mai fi folosit niciodata.
Macar daca ea s-ar fi grabit sa faca un copil. Atunci ar fi putut deveni altceva. Un catarg de corabie. O sageata pentru prastie. Copiii nu gasesc niciodata lucrurile a fi inutile. Dar slabe sperante. Copiii nu vin niciodata daca tu stai si iti pierzi timpul visand la copaci. Si ea nu facea nimic altceva. Pixul privea cu groaza cum, peste tot, pe jos, pe scaune, in cada, sub pat, erau insirate pagini albe pe care i se scursese pasta. Fara voia lui.
Iar in plus, ce lipsa de consideratie sa calce cu talpile goale pe desenele in care el isi daduse duhul. Pana la urma ce mai vroia? Cand avea de gand sa se potoleasca?
5.
Oricum, era mai bine sa fii un pix. Decat un creion de ochi, de exmplu. Acesta fusese uitat intr-un cosulet in baie de peste cinci ani. Daca ar fi fost atins probabil ca s-ar fi transformat in praf. Cu mici particule stralucitoare.
Initial parea sa aiba o viata fun. Pus pe pleope. Si aratat in momentele de maxima intensitate. Cand ea lasa privirea in jos. Si spera ca gandurile sa i se ghiceasca din incretitura pielii fara sa le spuna. Poate si fara sa ii treaca prin cap. Fiindca pana la urma lumea din jur te poate contura fara ca tu sa fii nimic altceva decat suportul pe care sa se aseze impresiile.
Si conturul innegrit al ochilor permitea asta – sa spui si sa faci orice. Sa presupui orice ai fi avut chef. Din interes sau plictiseala. Tot una ar fi fost pana la urma. Totul era sa se creeze niste linii. Chiar si miscatoare. Numai sa nu fie amorfa realitatea.
Astea erau inainte ca ea macar sa observe ca existau copaci. Pentru ca nu iesea din spatii inguste. Acolo unde totul este mai concentrat. Si nu intervine nimic sa iti distraga atentia de la prezent. Iar simturile de abia invatau sa fie ascultate. Prin linii negre in dreptul ochilor.
A fost o vreme cand pixul si creionul au convietuit in aceeasi geanta. Dar nu se bagau in seama. Fiecare convins ca celalalt este ceva mai putin decat un obiect. Si urand faptul ca aveau aceeasi culoare. Creionul de ochi era tare increzut. Cu un pix ce ai fi putut face, gandea el. Sa scrii eventual un nr de telefon direct in palma. Sau sa desenezi pe colt de masa cand te plictisesti mai tare. Si nu gasesti nimic cu ce sa iti umpli timpul.
Numai ca atunci, cand ea inca nu descoperise copacii, nu se plictisea niciodata. Si nici nu se dadea in vant dupa numele de telefon. Asa ca pixul a zacut in geanta ani de zile. Acum insa el era in mare voga si creionul de ochi in dizgratie. Dar asta nu parea sa faca lucrurile mai bune.
6.
I-ar fi placut sa fie ceva nemuritor. Trebuie sa existe un astfel de obiect pe care il transmiti mai departe. Din generatie in generatie. De exemplu o carte din aceea pusa sub clopot de sticla. Ca la muzeu. Sa se oglindeasca in ea privirea a sute de vizitatori.
Si daca ar fi fost carte oare ce carte i-ar fi placut sa fie? Poate un album de familie. Una in care sa fie inscrise generatii dupa generatii. Cu nimic altceva decat anul nasterii si al mortii. Si numele copiilor avuti. Si cu cine. Una in care barbatii sa faca familia ilustra. Si femeile copii sanatosi la cap. Pe care apoi sa ii creasca instinctiv asemeni lor, transmitand genetic inteligenta si cunostintele. Apetitul pentru pierzanie. Sau vesnicie.
O carte catre care sa se intoarca generatii intregi in timp ce incearca sa ghiceasca de ce sunt asa cum sunt. Din ce cuta a unui bunic murit acum sase secole a izbucnit apetitul incontrolabil pentru desenat copaci. Un bunic care a crescut in varf de munte. Si nu a vazut marea niciodata. Dar in schimba a visat-o. Ba, chiar mai mult, a simtit cum poate trece un pod pe deasupra ei. Si a desenat incontinuu cu pasta de frunze pe pereti de stanca podul peste mare. Si nimeni nu a reusit sa il inteleaga. Si de asta i-au taiat degetele mici de la maini, ca sa nu mai aiba in ce sa se sprijine cand viseaza. Sa isi piarda echilibrul si sa cada iar in realitate.
Ei bine, pixului i-ar fi placut sa fie o astfel de carte venerata. Pentru ca poate da raspunsuri. In loc sa fie un obiect cu care mazgalesti prostii pe colturi de hartie. Si apoi sa le arunci pe unde apuci. Ca ceva care nu are importanta nici macar in primele cateva minute de existenta. Fiindca lucrurile nu se mai faca cum asezat. Ci psihedelic, dupa inspiratie.
Dar ce inspiratie sa mai ai daca nu mai stii sa visezi la vesnicie?
7.
Pe ea insa nu vesnicia o interesa. Ci sa gaseasca forma copacului care ii crestea in interior. Cu radacinile impletite cu parul. Si cu ramurelele pierdute printre degete. Copac care nu vroia in niciun fel sa se lase a lua o forma definitiva, stabila. Ca macar pixul sa nu isi fi dat si ultima farama de pasta de pomana.
Nu trebuia sa faca mai nimic. Decat sa ia una din acele bucati de hartie dintre sutele care stateau aruncate pe jos si sa declare ca aceea este. Sa fie multumita cu ea. Sa isi vada copacul plantat in exterior si cu asta sa se potoleasca. Putea sa faca si gesturi ritualice. Chiar de prost gust. Daca asta ajuta. Sa il puna intr-o rama. De la ikea, ca sa nu fie complicat. Sa il atarne pe un perete in locul hartii lumii si gata. Cu ea e bine sa tii lucrurile cat mai simple.
Probabil ca daca si-ar fi cunoscut stra-strabunicul cu apetit pentru poduri peste mare ar fi reusit sa puna punct odata. Fiindca orice pod are minim doua puncte, unul de pornire si altul de ajungere. Sau invers. Insa nu s-a vazut pana acum pod cu un punct. Atunci ar fi coloana. Iar cu niciunul nici atat. Lucrurile au ordinea lor, fireasca. Si chiar daca incepi sa vezi copaci crescuti invers, le dai un nume, le dai o forma si apoi te potolesti.
Si iti vezi de lucrurile tale. Cum ar fi sa arunci la gunoi creionul de ochi cu pasta sfarmicioasa. Sa te apleci si sa ingadui agrafei sa iti adoarma in par. Obosita pana peste poate de lupta cu frivolitatea sireturilor. Sa inchei sub forma de funda o Adela si Ela pregatite sa se albeasca in firele de nisip.
Si apoi sa pleci tragand usa peste sutele hartii, fara ca macar sa mai arunci o privire. Pe fereastra. Pentru ca ai terminat-o cu copacii.
Si afara, undeva, poate chiar la coltul peretelui, sa gasesti singurul loc de pe lume unde se vand pixuri de doi lei. Pentru ca nu se stie niciodata cand vei dori sa scrii un numar de telefon. Sau sa desenezi pe un colt de masa de lemn. Sau cand o sa mai ai nevoie de el ca lucrurile sa capete o ordine. Cu obiectele e bine sa fii prevazator.
Mai nou, sunt inconjurata de tot felul de fapte care s-ar putea bine pune sub umbrela expresiei ‘ironia sortii’.
Care, fie vorba intre noi, mi se pare o tampenie. Da, fiindca nu exista soarta. Si chiar daca ar fi, ea nu e ironica. Sa ne intelegem, soarta exista pentru dramatism. Pentru partea teatrala a explicarii. Soarta te aduce in preajma pinguinului vorbitor care te face mai bun. Soarta iti da picioare mai lungi si te face fotomodela. Soarta te face sa te culci cu mama ta dupa ce ti-ai omorat tatal.
Buna sau rea, soarta e acolo sa ne schimbe, sa faca din noi niste animale mai profunde. Si nu ca sa isi bata joc de noi fara nici un scop. Altfel ajungem sa credem ca soarta ne-a facut alergici la puful de plopi numai pentru ca ii place sa ne vada scarpinandu-ne. Sau a oprit apa la buda de la job tocmai cand eu simt o nevoie sa…
Deci sa speram ca soarta asta are placeri mai inteligente decat atat.
Si acum sa trecem la ironia sortii mele. Soarta a facut sa imi placa doua lucruri: motanii si programatorii. Care in diverse moduri s-au perindat prin viata mea. Nu era o soarta prea inteligenta/profunda. Ci cuminte, asezata. Motanii mieunau. Programatorii se jucau la pc. Eu aberam in stilul caracteristic ca sa le atrag atentia. Nimeni nu avea nimic de invatat sau de inteles din asta.
Cand vroiau sa fie romantici programatorii faceau gesturi care ar fi trebuit sa imi placa. In mod statistic. De exemplu, unul dintre ei, mi-a luat de un valentine o pisica din plus. Mare cat o pisica normala. Si pufoasa. Pe care mi-a dat-o la traditionala iesire romantica intr-un restaurant. Eu am fost puternica. Nu m-am ascuns sub masa de rusine. Ba chiar am fost capabila sa sa schitez un zambet fericit. Altfel, no sex for me. Of, of.
Programatorul nu a sesizat nimic. Pisica plusata a aterizat sub pat, de unde nu a mai fost scoasa vreo 7 ani. Pana l-am castrat pe Andrei. Care, oricat ar fi de greu de crezut, nu este un programator. Ci un motan. Andrei, castrat si inca dizzy de la anestezie se plimba amarat prin casa. Nu mai mieuna. Nu se mai juca. O nenorocire.
Soarta a facut insa sa imi cada iar in mana pisica plusata. Inca draguta. Cu funda satinata la gat. Si cu o culoare ca mierea. Moale. O bunaciune. I-o arat lui Andrei. El face ochii mari. Ii da cateva ture. O miroase. O atinge incearca de cateva ori cu laba. Si multumit de rezultat… o poseda. In nenumarate pozitii. Cu fantezie. O musca. O mangaie. O trage de coada. O taraie. Ii toarce. Ii miauna in urechea pufoasa. Andrei a descoperit ca este mascul si este indragostit.
Mda, soarta este ironica. Aveti grija ce cadouri faceti.
Daca esti cu cineva atunci tu, el si intreaga gasca a oamenilor care va observa din lipsa de alta ocupatie se asteapta sa il faci fericit. Esti in cuplu, esti la stapan. Asta daca nu vrei sa ti se raspandeasca vestea ca esti o scorpie nenorocita care nu merita dragostea primita.
Te trezesti dimineata. Si te doare burta. Si capul. Stii tu de ce, cu mana ta ti-ai facut-o cand ai mancat kfc. Din acela triplu picant. Si este dimineata. Si te trece un val de sudoare cu gandul la ce te asteapta. Oi, oi, brrr… El deschide un ochi. Tu neatenta te strambi la matele nerecunoscatoare pe care le porti sub un strat de grasime cam de doua degete.
Vai, ce spun? Sa mai derulam o data:
El deschide ochii. Tu te strambi….
Pai bine… asa ne-a fost vorba? Te iubeste, il iubesti (asa i-ai spus, mincinoasa ce esti, la a-3-a bere si din lipsa de replica dupa ce te-a surprins uitandu-te la matahala aia care dansa in fata ta). Acum nu mai aveti alta treaba decat sa va faceti fericiti unul pe altul. Iar acum uite-l, a deschis ochiul, sperand sa dea si el peste o fata draguta, gingasa, cu simtul responsabilitatii… ce mai, una care sa ii faca ziua mai frumoasa. Nu sa se strambe intoarsa catre propriile mate.
El te-a lasat un pic. Atat cat sa treci prin furcile iadului, locul in care toata lumea mananca kfc. Burta s-a mai desumflat. Cele doua degete de grasime de pe circumferinta au ramas la locul lor. Poti sa iti inchei blugii. S-a uitat la tine plin de speranta. Ca in sfarsit o sa-i zambesti. (Remember, fisa postului, ca doar scrie pe toate drumurile cum se procedeaza!)
Si de atata uitat plin de speranta dupa zambetul tau tocmai ce s-a ars la deget fiindca a crezut ca e o lingurita si a amestecat cu el direct in nes. Scorpie ce esti! La fel ca si atunci cand el si-a fracturat gatul incercand sa isi traga pantalonii pe cap fiindca se uita dupa tine si i-a confundat cu ploverul verde. Atunci nu puteai sa zambesti pentru ca tocmai ce simteai ca faci un herpes. Fiinta egoista ce esti!
Nu, este clar, nu meriti sa fii iubita. Degeaba te dai dupa deget. O functie ai si tu in relatia asta. Sa il faci fericit. Si tu nici asta nu poti. Nu stiu cum sa iti mai spun. Cum sa te fac sa intelegi: cum se scoala si se uita la tine cum ii zambesti!
E clar?
calator prin oras 