Cum reusesti sa devii irelevant

Sa zicem ca ai un site, un blog de nisa, whatever care porneste cu piciorul drept. Si asta pentru ca ai identificat o anumita nevoie, un public care ar putea fi interesat si, pe deasupra, ai mai gasit si modalitatea de a transmite informatia intr-un mod care sa fie usor de digerat si incitant.

In primele luni esti extrem de multumit. Toate cele de mai sus nu se obtin cu usurinta. Caci multi si-au frant gatul chiar de la primul pas. Cu mare placere te uiti cum totul creste in mod natural. Mai o discutie arzatoare. Mai o recomandare de la cineva foarte bine vazut de cercul pe care vrei sa il cuceresti.  Mai o ‘exclusivitate’ care ti se da pentru ca ai capatat un oarecare aer de obiectivitate. Ba chiar te joci un pic de-a arbitrul spre deliciul publicului.

Toate bune si frumoase, pana realizezi ca nu muncesti in niciun caz mai putin decat in prima zi, cand credeai ca iti va plesni capul de atata concentrare, iar rezultatele, desi bune, nu te mai satisfac. Cresterea se intampla totusi mult prea incet si pari sa nu ajungi unde iti doresti decat peste 5 ani. Si cine are 5 ani de irosit asa?

La asta se adauga si efectul neplacut al epuizarii resurselor. De multiple feluri

– sunt resursele tale intelectuale – faci anumite glume pe care lumea deja incepe sa le astepte si nu mai reactioneaza ca la inceput; ai un anumit tip de cunostinte care se invart totusi intr-o arie restransa si cei care te-au urmarit constant ajung sa aiba impresia ca stiu deja tot ceea ce le spui

– sunt resursele de socializare – oamenii cu care interactionezi, cei care ar putea sa iti fie de folos, cei la care poti ajunge au fost deja exploatati. Si pentru niste rezultate nu foarte spectaculoase.

– resursele de curiozitate ale publicului. Care nu sunt nici ele infinite. O fi fost el distrat, amuzat, informat, incitat primele x dati. Pana cand te viziteaza si realizeaza ca nu avea neaparata nevoie sa citeasca un text si incepe doar sa scaneze titlurile. Apoi renunta la obiceiul de a mai intra zilnic, fiind o persoana tare ocupata. Iar cand vine dupa o saptamana realizeaza ca nu a pierdut nimic si fara nicio problema te poate scoate din programul pe care il are. Moment in care ai intrat pe panta irelevantei si doar o data pe luna sau cu cine stie ce ocazie speciala sa se mai uite sa vada ce si cum.

Evident ca o asemenea oboseala din partea ta si din partea publicului este dificil sa nu o sesizezi. Si incepi sa faci miscari haortice, insuficient gandite, care nu fac decat sa te infunde si mai tare.

– pui mai mult continut. Hai sa vedem cum merge si asta, ah, am aflat si de aceasta discutie hai sa o pun ca s-o gasi cineva interesant, am gasit pe unii care ar scrie gratis, ia sa le public ce imi trimit, ca nu are ce sa strice. Decat ca, evident, cititorul isi pretuieste cel mai mult timpul si nu mai are chef sa sape ca sa gaseasca ceea ce il atragea inainte.

– te erijezi intr-un fel de ‘tatal lor’, ceea ce din pacate iti cam inchide orizonturile. Ai in jur cativa paji ocupati sa iti faca osanale si sa iti ridice mingi la fileu. Le raspunzi, ca deh, nu se face sa iti lasi balta userii cei mai fideli. Si asta iti ocupa tot timpul. Ceilalti stau pe margine si ridica din umeri la o asemenea balaceala intr-o baltuta cand lumea este atat de larga. Dupa care pleaca.

Deh, e foarte greu sa nu cazi in capcana ingustimii propriului orizont. Mai ales daca ai un orgoliu usor gadilicios.

Povestile de viata

Cine a invatat vreodata ceva din povestile de viata? Ma refer la cele cu P, scris in acest fel. Pentru ca din povestile personale, mai micute, nu avem ce face, din moment ce traim cu ele invatam ceva. Si chiar daca nu vrem sa invatam nimic, pentru ca ne enerveaza procesul de gandire, ceva tot se schimba in modul in care vedem lumea. Daca lumea este altfel pentru noi in urma unei povesti. Si asta este suficient. Si nu ne trebuie nimic mai mult.

Exista insa jurnalisti care inca mai cred in Povestile de viata. Povesti care ar trebui sa se comporte asemeni tragediilor antice – sa duca un dialog revelator cu cetatea despre credintele dupa care aceasta functioneaza. Sa pleci de la o asemenea intalnire cu impresia ca gata, ai reusit sa pipai sforile de care trage papusarul. Iar daca scriitura este chiar buna ai putea vedea si papucii papusarului. Pentru ca, nu-i asa, cand realitatea este atat de deosebita la ce mai este buna fictiunea?

Dar cum nu orice magar este cal nici orice nenorocire nu este tragedie. Nu are in ea un sambure de revelatie care sa te poarte mai departe si sa iti transmita ceva important pentru viata ta. Adica sa mearga dincolo de faptele strict enuntate. Si uite asa, desi stirile de la ora 5 sunt pline de nenorociri, ele nu spun nimic despre societatea noastra. Nu ai substrat universal la un nene care da cu toporul in cap la o tanti. Si nici daca faci reportaje mai ample despre o pustoaica facuta posta de 12 taranusi nu este ca si cum prin asta lumea in care traiesti ar deveni mai vizibila. Povestile de viata gadila suprafata asemeni telenovelelor, nu va mai autoamagiti ca ati crea continut care ar avea vreo valoare.

Dar sa lasam comparatiile cu tragediile. As putea pleca in schimb de la parerea ca restul oamenilor, cei doritori de Povesti de viata, toti ceilalti, mai putin eu, sunt firi sensibile. Ba chiar miloase. Si ca pe ei nu ii intereseaza ideile. Ci numai sa isi scurga umezeala din inima pe lucruri sordide. Si atunci aceste povesti au scopuri mai umile, scopuri curative. Scopul de a te simti mai bun si mai curat decat altii, care uite cum iau toporul cand tu te abtii. Povesti prin care te simti tare milos fara sa faci nimic efectiv. Deci un scop nobil.

Cred ca toti producatorii de content ar trebui sa isi consume in continuare resursele sa stranga astfel de povesti, mai mult sau mai putin sordide. Sunt sigura ca asta ii va scapa de la viitorul faliment. Yep, exact aici sta valoarea.

Voi cata rabdare aveti?

Dupa 2 saptamani in care nu am deschis niciun site nici picata cu ceara am zis sa vizitez cateva ca sa vad ce si cum s-a mai intamplat. Lucrurile au mers intr-un ritm atat de ametitor, de mi-am spus ca probabil ar trebui sa lipsesc vreun an asa, ca sa am ce stiri sa citesc despre internet. Dar ce mai vorbesc blogurile (mai degraba de ce nu mai vorbesc blogurile) alta data, intr-un alt post.

Si uite asa am dat peste un articol de pe 11 septembrie al lui Comanescu in care povesteste cum facea un fel de live blogging pentru hotnews prin 2001, cand situl avea un pic peste un an. Si ma intreb cati dintre noi avem rabdare 9 ani ca sa ajungem sa avem un proiect de succes. Pe mine un mariaj de o asemenea durata ma face sa ma duc la popa sa cer dezlegare de pacate si o slujba speciala numai pentru mine si sufletul sitului meu. Iar asta numai ca sa reusim sa existam fizic. Chiar daca nu impreuna.

Ceea ce ma duce cu gandul la urmatoarea intrebare. Ce inseamna un proiect de succes?

– acoperire investitii si profit

– deschiderea unor noi drumuri, impunerea unor standarde

– recunoastere ca lider din partea comunitatii careia i se adreseaza

?

Spuneti si voi cand incepeti sa rasuflati un pic usurati. Si care este perioada maxima de timp pe care v-o acordati ca sa ajungeti acolo.

Mai mult nu este mai bine

Da, stiti si voi ca e corect ce este in titlu. Si totusi parca nu. Pentru ca nu va dati seama nici voi cum ati ajuns voi sa faceti produse de publishing. Ma rog, e la liber, investitia este mica. Cineva v-a sugerat ca ar mai fi loc pe aceasta piata. Ca sunt numai situri proaste. Sansele sa iti iasa sunt mari daca nu te bati cu nimeni.

Ai dreptul sa incerci, ca oricine altcineva. Si cum incerci?

A, in niciun caz nu incepi prin a te intreba ‘ce aduc eu nou?’ Nop, insusi faptul ca existi este atat de fascinant incat nu mai trebuie sa te intrebi nimic altceva. Toata lumea cand te va observa va lasa tot ceea ce face pentru a veni sa suga intelepciune in stare pura. Si va fi atat de nesatula incat va vrea mai mult si iar mai mult din hrana la mana a-7a cu care binevoiesti sa il hranesti. Atunci cand nu esti ocupat sa te uiti la filme pe youtube.

Cum se face un proiect? Ei bine, se porneste de la niste casute. Care sunt goale. Si le asezi unele pe altele pe homepage, cum le are toata lumea, pe coloane. Numai ca la tine sunt in alte culori, mai proaspete. Iar in plus lumea este plictisita de ceilalti si tu reprezinti speranta. Cel putin la inceput. Profiti de hype si apoi mai vezi tu ce se intampla.

Casutele goale insa nu iti dau pace. Ele trebuiesc umplute cu ceva. Ei bine, tu vei fi mai bun decat ceilalti pentru ca vei avea macar cu un articol mai mult. Ei au pe home un slideshow cu 5 articole? Ei bine, tu vei avea cu 6. Iar ca bonus, le vei da si primele 500 de caractere din  stirile de pe net, care au o cat de vaga legatura cu domeniul tau. Fara link la sursa, ca nu vrei sa iti paraseasca situl.

Paginile se vor umple de vorbe, vizitatorii vor incepe sa curga din google. Iar apoi vor reveni si singuri impresionati de cat de bine stii sa compilezi informatie de pe net. Si cum te zbati tu cautand pentru ei si scriind articole cat mai lungi – cam 2-3 pagini, asa, ca sa arati ca esti serios si nu un fietecine. Si apoi te vei imbogati instant pentru ca ai un angajat platit cu 300 euro, iar acum ca e criza ii poti da linistit 200.

Trece vremea insa scenariul nu se valideaza. In google nu stai prea bine, page rank – ce-i aia?, 2pagini/vizita in zilele fascinant de bune, rata de revenire? – eh, mai bine nu mai discutam, nimeni nu da link catre tine si numai de-al naibii nici tu catre ei. Injuri vizitatorul prost care nu pricepe ce e aia continut de calitate si mai degraba vrea scandal, mai schimbi ordinea casutelor, pui editorul sa mai umple una, sa stea in week-end, nu conteste – acum chiar i-ai facut, vei avea 7 articole!

Mai stai, mai te framanti, dar niciodata nu te intrebi ‘ce aduc eu nou?’, nop, asa ceva ar face rau la ficat.