Locul

–    Cand vom ajunge acolo vom…
si aici gandul se oprea pentru ca nu puteai sa stii ce se va intampla. Si tocmai de aceea era bine. De fapt mai mult decat bine. Era intr-un fel paradisul. Intoarcerea la copilarie. Cand pana si o pala de vant te face sa te umpli de un fel de fior al mirarii. Fiecare strada, fiecare om, fiecare miros cu totul altceva decat intalnisei inainte. Si sa alergi asa, la nesfarsit, din senzatie in senzatie. Un bebe suparat acolo suna altfel decat unul de aici. Sunetele nu mai intra ascutit. Nu mai spui ‘uite un bebe’ si te incrunti. Ci ‘uite un bebe’. Si ii zambesti. Iar binele vine numai dintr-o modulatie a vocii, o miscare a muschilor care schimba…

–    Ce schimba?
Si vocea suna un pic ironic, un pic plictisita de o asemenea abstractizare. Chiar si un pic obosita. Aceasta nefiind prima discutie de acest gen.

Dar pe de alta parte astfel de discutii sunt bune vara. Pentru ca starea de bine este prezenta prin o privire catre un petec de cer senin. Sau un gand la o oja rosie. Letargie. Iarna insa astfel de sicutii sunt periculoase. Te duc cu gandul la actiune care trebuie sa se intample acum. Astazi. Sau maine cel mai tarziu. Pana la a-ti da seama ca nu se va intampla niciodata. Si ca nici nu ai facut ceva ca sa se intample. De ajungi sa nu mai stii daca inchisoarea este in tine sau este in afara, formata dintr-o multitudine de lucruri care par de nerezolvat. Atat de multe incat nici nu te mai apuci sa rezolvi ceva.

Iar apoi mai este Locul. Care anume este? Nu poate fi oricare. Pentru ca atunci ai suferi numai de o plictiseala pe care ai putea sa o tratezi si local. Facand un copil de exemplu. Sau luand un dihor. Ca tot este la moda.

Parintilor nu le spui nimic. Pentru ca ei se intristeaza vazand inadaptarea. Si un fel de nefericire. Care nici macar nu poate fi numita astfel. Ei si-ar dori sa iti faci langa ei o casa mare. Pe care sa o mobilezi cu doua frigidere. Si sa ai perdele albe la fereastra. Si flori in dreptul grilajului. Semn de stabilitate si hotarare sa faci de la 1 pana la 3 copii. Adica 6 ani minim in care ei sa nu se mai intrebe ce anume sa faca cu viata lor.

Numai ca zilele trec si frigiderul, chiar si acela care este, sta gol, populat numai cu ardei stricati, din diferite generatii de cumparaturi. Iar la fereastra nici gand de vreo floare. Nimic nu pare sa se intample. Se uita la tine ingandurati si ofteaza. Tot asteptand sa gasesti ceva care sa iti faca placere. Pentru ca de mult au renuntat sa iti mai dea sfaturi.Iar tu in continuare cauti locul pe care sa il poti numi casa.

–    Adevarul este ca si suntem un pic razgaiati. Fara nimic care sa traga de noi si sa ne scoata din amorteala.
E adevarat ca nici nu ne plac decat oamenii inchisi in anumite perimetre. Sa zicem numai oamenii pe care ii intalnim la gradina Ioanid. Si ne mai plac si oamenii de pe Artur Verona. De ajungem sa ne intalnim ca niste zombi numai intre 2 strazi, stresandu-ne de lucrurile peste care putem da dincolo de ele.

Lipsa de civilizatie. Spaima noastra cea mare. Dar ce anume ar fi civilizatia nu prea stii, fiind raspandita difuz intr-o multitudine de acte, care impreuna, in final, te fac sa spui ca traiesti intr-un loc civilizat.

Deci asa. Civilizatia traieste numai la oras. Si numai in paturile sale care o duc bine. Ba chiar numai pe doua strazi. Iar apoi totul se intuneca si intra intr-un fel de ceata populata numai cu animale. Lucrurile acestea te fac sa te crucesti un pic si sa te intrebi ce inseamna acea civilizatie pe care o cauti. Si, mai ales, de ce este ea oriunde in alta parte decat esti tu acum.

Raspunsuri se gasesc: prea multe locuri urate, prea multi oameni dezinteresati, prea multi oameni violenti, prea putine lucruri care sa se intample. Dar mai ales prea multe asteptari de la ceilalti si prea multa ingaduinta pentru tine.

–    De ce vrei sa pleci?
–    Mi se pare anormal sa nu am unde sa ma plimb cu bicicleta in orasul meu.
Mie mi se pare anormal sa sustii politicieni pe care ii dispretuiesti ca sa te duci intr-o excursie. Sau sa mananci somon fume.  Si la fel de anormal mi se pare sa nu mai ai curiozitati. Si mai mult decat anormal sa nu doresti sa lasi ceva in urma ta. Sa nu iti doresti sa schimbi. Si sa faci lucrurile sa fie mai bine decat le-ai gasit.

–    Societatea in care traiesti te strica.
Da, poti sa te sperii la un moment dat si sa fugi cautand locul in care nu te vei mai simti schilodit. Sau poate numai locul unde vei avea justificarea suprema ‘Eh, ce puteam eu sa fac acolo?, eram numai un strain!’.  Daca politicienii sunt si acolo dobitoci si corupti asta nu te priveste. Daca isi face cineva acolo o casa de un roz care sa iti strapezeasca dintii poti sa razi detasat.

–    De ce vrei sa pleci?
–    Mi se pare anormal sa imi placa numai 0,01% din oamenii printre care traiesc. Si sa platesc atat de mult numai ca sa nu ii intalnesc.

Cand vom ajunge acolo vom…

Sunt incorigibila

Era o domnisoara. Draguta. Disponibila. Doritoare. Cei 4 de D laolalta, tocmai buna sa imi fac si eu norma de azi. Stiti, cea cu convorbirile cu strainii.

Si ce face animalul din mine:

Daca ma vedeti ca il cumpar de ce ma mai obositi cu avantajele produsului?

Si am luat iritata acel kent 8 pe care ei mi l-au stricat din motive de marketing.

De unde se vede ca merit tot ceea ce mi se intampla.

Prima zi din grandiosul plan

Ar trebui sa va povestesc cum a fost ieri. Dar mare lucru nu am sa va spun. Sa despic firul in patru, sa trag niste concluzii din doua vorbe. Nu ca as intampina vreo problema la asta. Dar…

Well, lucrurile s-au desfasurat cam ca la balurile despre care citeam la sud americanii cu pofta sa povesteasca ce si cum prin copilarie. Inclinare politicoasa, miscari rigide doi pasi la stanga, doi la dreapta, limitele pana la care mergi aprobate de la nu prea mare distanta de o bunica binevoitoare aici intrupata intr-un personaj barbos cu apetenta pentru pr. Si din cand in cand deraieri in cuvinte porcoase spuse la genul ‘na, ca ti-am facut-o!’

Ok, destul de ciudat, nu am de ce sa ma plang. Sa vedem ce o mai fi si astazi.

PS. Silviu, ar mai fi ceva de adaugat?

Acesta este planul

Aceasta este intrebarea: oare oamenii se schimba odata cu varsta?

Stiti si voi ca femeile tot spera asta. Ei bine, #toatefemeile mai putin Sana care se intreaba in fiecare week-end in Vama – de ce? de ce? de ce cresc barbatii?

Adica, mai pe sleau, femeile spera ca barbatii se vor schimba cu varsta. Pe la vreo 16 ani spera ca nu se vor mai imbata ca porcii si sa uite ca au venit cu ele la petrecere. Pe la vreo 20 spera sa le vina mintea la cap si sa nu isi mai doreasca sa copilareasca atat. Pe la vreo 30 spera sa isi mai gaseasca niste resurse interne ca sa fie iar interesanti. Pe la vreo 40 spera ca se linistestesc si gasesc ca doar a trai este suficient. Pe la 50 nu stiu ce mai spera, dar banuiesc ca spera sa termine odata casa aia inceputa la tara ca sa mearga sa moara acolo.

Asta insa nu spune nimic despre faptul ca oamenii s-ar schimba. Adica mai degraba mi se schimba mie asteptarile vizavi de ei. Altfel ei raman la fel cum erau. Doar cu pleata din ce in ce mai incaruntita si rara.

Si eu raman exact cum eram. Un pic mizantroapa. Bine, un pic mai mult. Si din aceasta cauza orice convorbire cu mine se transforma intr-o piesa de teatru. Proasta. Ne scarpinam amandoi. Adica eu. Si el, nefericitul caruia i se intampla ghinionul de a vorbi cu mine pentru prima oara. In pleata.

Dar nu se poate. O voi combate, pe ea, mizantroopia.

Planul este dupa cum urmeaza – sa vorbesc zilnic cu cate un necunoscut. In scop terapeutic. Iar apoi am sa va spun ce si cum. Azi de exemplu trebuia sa ii spun aducatorului de pizza

– E greu, eh, nu, cu vremea asta…

Iar de aici D-zeu cu mila.

Dar uite ca nu mi-a iesit. Mai am insa o farmacista cu care trebuie neaparat sa vorbesc astazi. Sa ii zic

– Si copiii cum o mai duc? E greu, eh, nu, cu copiii astia….

Principalul e sa o fac stiintific. Sa iasa cel mai extraordinar de sociabil eu al meu. Drept pentru care eu sper sa va implicati. Ca e terapeutic. Cum spuneti sa se intample? Pot pune si oamenii cu care vorbesc pe twitter? Dar pe facebook? Sau poate numai pe messenger, ca pare ceva mai personal?

Deci face to face sau merge si online?

Hai ca maine va povestesc daca am reusit totusi sa vorbesc cu vreun necunocut.

Barbatii si corturile

Doua weekend-uri la Vama cu cortul mi-au demonstrat un adevar ciudat, dar incontestabil: orice barbat care iti instaleaza cortul e mai mult decat gata sa te instaleze confortabil si in viata sa. Chiar si daca este vorba numai de doua nopti.

Prima oara am presupus ca este vorba de neobisnuita gratie pe care o afisam in ducerea la implinire a sarcinii grele de a lumina calea fortosului constructor. Acesta, om serios, si cu preocupari profund sportive, a gasit ca ar putea face mai mult pentru mine. Asa ca, terminand de aparat carcasa exterioara s-a gandit si la interior. Cu multa bunavointa am platit serviciul pe care mi l-a facut ascutand prelegerile sale impotriva fumatului. Consider ca suntem chit.

Al doilea ridicator de cort era un tinerel cu mainile tremurande care aproape si-a dat duhul potrivind betele. Si acesta ar fi vrut mai mult, desi era clar ca nu il tine. Greu sa mai prestezi ceva dupa prea multa iarba. L-am rasplatit si pe el permitandu-i sa isi deguste singur fantasmele violacee.

Deci sunt 100% multumita de efectul pe care ridicarea unui cort il are asupra barbatilor. Nu am mai vazut nicaieri atata deschidere si implicare. Si nici atata duiosie masculina. Nu stiu de ce mamele noastre nu ne-au spus ca aceasta e cea mai buna modalitate de a obtine un barbat la casa lui. Si eu care consideram corturile a fi ceva incomod!

M-as duce acum cu un cort in fata la Teatrul National. Sa imi aleg barbatul vietii. Cate unul nou si atatator in fiecare zi. Sper ca nu exista o lege impotriva acestui proiect al meu. Ne vedem pe peluza.

In aceasta vara

Mie nu imi place sa ma gandesc la inceput de an ce anume imi propun. Chit ca sunt impinsa dintr-o parte sau alta catre astfel de atitudini constructive.

Dar vara ma apuca un fel de nebunie. Si fac tot felul de planuri pentru cele 4 luni cat dureaza.

Vara aceasta ma voi schimba radical. Ha, sa nu va prind ca imi zambiti pe sub mustata cand cititi aceste randuri. Sana a si hotarat directia in care trebuie sa se produca. Acestea fiind cele doua pietricele care odata mutate din loc vor aduce dupa sine aventuri in paduri tropicale. Si aparitii in Forbes printre cei mai bogati oameni.

Deci va spun secretul, fiindca va consider oameni seriosi. Dar sa nu va prind ca imi furati ideile. Sa le puneti voi in practica. In timp ce eu raman tot aici scrijelind cuvinte intr-un email.

Sana zice sa atac pe doua directii. In primul rand trebuie sa trec pragul psihologic care ma impiedica sa imi vopsesc unghiile cu rosu. Odata facut acest statement lucrurile vor fi mai simple. Pentru ca, de exemplu, am sa ajung mai repede la job. Ajunge numai sa ridic mana cu cele 5 unghiute colorate si masinile se vor opri sa ma lase sa trec. Si in cele 10 minute astfel castigate (trec prin multe intersectii nesemnalizate) voi face acel lucru care imi va schimba viata cu totul. Iar pe langa asta este posibil sa mai existe si alte avantaje.

Pestele. Ei bine, acesta nu mai este un prag psihologic, ci fizic. Pestele miroase a peste, are oase si nu te satura. Motive suficiente, zic eu, ca sa nu il mananci. Ei bine, daca reusesc totusi sa imi impac corpul cu o asemenea barbarie, inseamna ca nimic nu va fi cu adevarat prea mult pentru mine. Amazon, here I come! Acolo, cu unghiutele mele rosii voi masa spate de tigru invatandu-l sa toarca. Si poate si altceva, daca mai ramane timp.

Pana una alta insa ii voi lua lui Andrei un prieten. Pe care am sa-l numesc Marc.

30 de propozitii

Daca ma opresc lumea se va surpa. Biroul cu patru picioare la care stau va capata dintr-o data trei. Se va lasa intr-o rana. Si pagini intregi de grafice vor incepe sa curga din laptop. Pierzandu-se pe sub dulapuri. Si fara ele vom ramane toate cu mainile in aer nestiind care este tasta urmatoare pe care trebuie sa o apasam.

Asa ca nu ma opresc niciodata. Imi spun in fiecare dimineata cele 30 de propozitii esentiale. Pe care nu am voie sa le uit daca vreau sa imi stiu coordonatele.

Inainte le notam intr-un carnetel. Dar am observat ca ramaneau acolo, linistite. Nu tropaiau in jur ca sa schimbe realitatea. Chit ca eu ma simteam bine. Si gaseam alte 30 care sa le inlocuiasca. Fiindca pot fi infinite: imi place sa mananc sandvis cu unt si somon, nu am sa ma duc niciodata la mare la bulgari, un articol oboseste daca depaseste o pagina word etc.

Dar cu mereu alte si alte 30 de propozitii nu ajungi nicaieri. Trebuie sa ramana aceleasi macar o perioada. Suficient de mare incat toata lumea sa se prinda. Inclusiv tu: – a, ea este cea care mananca somon. Daca mai bagi si capsuni pe la mijloc stric toata jucaria. Nimeni nu mai intelege nimic.

Deci, cele 30 de propozitii trebuie sa le spun zilnic. Fara nicio spranceana ridicata. Convinsa. Ca sa nu destabilizez imaginea. Si fara sa le citesc din carnetel, ca un scolar puturos. Si doamne, chestia asta imi mananca tot timpul. Pentru ca, fiind totusi atat de arbitrare, in fiecare zi mai uit cam despre ce anume ar fi fost vorba. Si ce ieri era atat de evident astazi e se pierde printre papile.

Si nici daca le pun in fata altcuiva, sa le urmareasca, nu rezolv prea multe. Pentru ca ei au propriile lor 30 de propozitii pe care le urmaresc. Si ale mele suna a limbi straine. Ce nu pot fi invatate asa imediat. Sau poate niciodata. Asa ca sunt mimate cu mai putina lipsa de convingere decat am eu. Cand vreau sa dau vara mustele afara din casa.

Acum voi puteti spune ce vreti. Ca mi s-a urcat la cap. Ca am apetit pentru dramatism. Si alte lucruri similar de intelepte. Dar daca dispar cele 30 de propozitii intreaga lumea se surpa. Nu numai biroul. Motiv pentru care astazi de dimineata mi-am fumat tigara foarte incruntata. Caci, uite comedie, nu mai reusesc sa imi aduc aminte nici macar o propozitie. Care naiba erau?

Vorbim mai incolo

Am sa iti spun ceva deosebit de important. Imi sta pe limba tocmai de acum trei zile. Si simt ca va face relatia dintre noi ceva autentic. Ca si cum verbele mele ti-ar potenta substantivele. Si de aici vor iesi niste adjective si complemente noi pe care sa ne construim propriul limbaj al semnelor. Vom ajunge la o conversatie numai in esente. Unde o privire spune o poveste. Si o inclinare a capului este o demonstratie logica in 12 pasi.

Candva, cumva, trebuie sa ajungem acolo. Da, ai citit bine. Trebuie.

Se va intampla in asa fel incat vom sta la o masa unul in fata altuia si nu ne vom spune nimic. Mai exact asa vor crede ceilalti. Pentru ca tu vei sti in ce moment imi privesc eu cu mai multa intensitate degetele. Si imi vei raspunde incheindu-ti un nasture la camasa. Ceea ce inseamna ca e momentul ca eu sa cedez. Iar daca apoi il deschei imediat la loc inseamna ca apreciezi gestul si primesc ceva la loc.

Dar pana la aceasta vorbire simplificata e cale lunga. Si e cazul sa vorbim articulat. Cum am fost invatati ca se face pe la un an. Si ceva. Sa vorbim mult. Prostii. Chestii neimportante. Ce fel de pomi fructiferi aveau bunicile noastre in curte. Si lucruri importante. Chestiuni grele. Care trupa de rock alternativ merita vazuta live. Si in ce oras din Europa. Si lucruri enervante. De ce ar trebui tu sa faci ca mine. Si nu invers.

Si apoi trebuie sa ne certam. Da, ai citit bine. Trebuie. Ca sa stabilim gesturi. Cu care ne vom potenta toate viitoarele conversatii. Ca sa avem ce argumente sa aruncam la inaintare atunci cand vrem sa ne strangem cu usa. Iar in final sa ajungem pana la a ne certa numai dintr-o ridicare de sprancene. Asa cum fac toate cuplurile trainice. Acelea care nu isi mai spun un cuvant cu lunile. Dar se duc civilizati si bine imbracati la toate petrecerile de familie. Impreuna.

Simt ca am sa iti spun ceva deosebit de important. Si nu ma las pana nu imi dai un raspuns exhaustiv. Te voi intrerupe de zeci de ori. Ca sa ajungem la folosirea primara a cuvintelor. Ca sa intelegem ce inseamna pentru tine picior si pasare si perete si patima si privire si parere si petrecere, pamant, placere, priveghi, partener, promiscuu, pulometru.

Trebuie sa trecem asa prin tot vocabularul. Da, ai citit bine. Trebuie. Uite, chiar acum am pregatite vreo 20 de discutii esentiale. Ma intereseaza parerea ta. Va fi pe viata si pe moarte.  Dar uite ce pahar misto de inghetata. Ok… lasa, vorbim mai incolo. Pentru ca trebuie. Neaparat!

Cum am ajuns sa nu imi doresc nimic

Se pare ca toata lumea si-a propus cate ceva pentru 2009. Ba chiar, cei care au fost ceva mai harnici, au si analizat ce au facut in 2008.

Ei bine, eu am ajuns in primul an in care nu imi doresc nimic. Si imi e tare bine asa.

Hah, poate m-am imbolnavit. Stiti, e anul cu 33. Varsta fatidica. La mine se exprima prin dorinta de a pastra un status quo. Ar fi funny ca de acum sa ma lupt numai sa tin ceea ce deja am: oamenii care imi plac, firele de par din cap, autoironia.

Si o poza cu ce mi-a placut mie la Berlin,

ceea ce inseamna ca orasul asta e cool mai ales cand fura de la altii. Sau poate am imbatranit.

Ps – The blue seeds merita ascultati.