Manifest pentru ingrijire

In ultima vreme nivea plateste cativa barbati ca sa explice cat de mult le place lor frumusetea naturala. Si cum nu suporta femeile care se infrumuseteaza excesiv. Prea se pregatesc multa vreme sa iasa din casa. Si, cat de enervant, au grija sa isi acopere eventualele imperfectiuni ale fetei astfel incat cel care le priveste sa incerce o oarecare placere estetica. Groaznice femeile astea!

Ar cam fi cazul ca Garnier sa dea replica si sa plateasca barbatii sa se uite in camera si sa spuna pe vocea aceea soptita si plina de compasiune: ‘ai grija de tine’. Asta ca sa rezolvam problema cu adevarat importanta. Si care, contrar campaniilor care se tin acum, nu este ca femeile se ingrijesc prea mult. Ci ca barbatii nu o fac deloc. Sa luam numai produsele cosmetice de la mine din baie. Cele mai cuminti posibile. Eu am asa: sapun, sapun de fata, tonic, gel de dus, sampon, balsam, ulei pentru par, crema pentru maini, crema pentru fata, crema pentru corp, 3 parfumuri. Strictul necesar, dupa cum iti va spune orice fata. Ma inscriu perfect la ce este necesar pentru o frumusetea naturala. Iar el are… gel de dus. Pe care scrie ca se poate folosi si pentru par. Atat. Si cateva pentru barbierit pe care nu le punem la socoteala fiindca nici pe cele strict feminine nu le-am pomenit.

Nu vi se pare discrepanta un pic cam mare? Or fi barbatii fiinte perfecte care nu au nevoie de nicio imbunatatire, dar de aici pana la indolenta nu mai este nicio distanta. Cum de s-a ajuns sa se creada ca barbatii pot fi oricum, ca ei tot ok arata? Nu de alta, dar erau cateva epoci mai fericite in care se pomadau si purtau tocuri. Perioade in care perucile lor aveau bucle elaborate si hainele erau croite ca sa le scoata in evidenta gambele. Ba cred ca si romanii de rand erau mult mai rafinati in ingrijire decat sunt majoritatea barbatilor din jurul nostru.

Comunismul asta i-a facut niste brute urate – este sub demnitatea lor sa aiba gust estetic sau sa si-l cultive, asa ca de cele mai multe ori sunt imbracati mai putin decat decent. Daca vad vreun barbat atent la modul in care arata automat il taxeaza ca fiind poponar si papa lapte, ca si cum in cazul lor nu ar fi de bun simt sa aiba o imagine care sa ne faca placere. Nu stiu de unde aceasta idee atat de gresita ca in cazul unui barbat aspectul fizic nu conteaza. Sau daca are vreo importanta el se refera numai la cele 4 pachetele de muschi de pe abdomen, care oricum nu se vad decat in intimitate. Asa ca orice barbat poate umbla relaxat ca si cum le-ar avea, asta in cazul in care nu burta nu este totusi prea evidenta.

Sau poate voi, barbatii, credeti ca mie imi provoaca cine stie ce orgasm sa folosesc atatea produse cosmetice si ca nu am altceva mai bun de facut cu timpul meu decat sa ma gandesc cum sa imi mai imbunatatesc infatisarea, ca sa va simtiti voi mai bine? Doar ca si asta este o forma de respect fata de altii. Si consider ca acest respect trebuie sa fie reciproc. Oare va cerem prea mult cand va spunem sa aveti grija de voi si sa incetati sa va mai dati ochii peste cap?

Cum se comanda de la La Redoute

In urma experientelor cu La Redoute din Romania m-am gandit sa va fac un mic ghid ca sa va descurcati mai usor atunci cand vreti sa comandati haine pentru gravide.

Deci cum se comanda de la La Redoute? Pai, deschizi situl. Te uiti pe ce modele iti plac. Te hotarasti ca vrei musai o rochie vaporoasa, tocmai buna pentru vara, pentru ca ai impresia ca iti va incaprea mai bine balonul supranumit burta in ea. Te gandesti vreo 56 de minute ce marime sa alegi. Iti intrebi colegele ce greutate au si cat poarta. Suni sora si plasezi aceeasi intrebare ‘Tu pari cam grasa, ce marime au hainele tale?’. Afli niste marimi aproximative.

Te uiti in oglinda si iti inchipui cum ai arata la +15 kilograme. Iti consulti carnetul din adolescenta ca sa vezi unde anume s-ar duce acestea mai degraba. Trebuie sa fii sincera si sa recunosti: nu iti cresc sanii oricate kilograme ai pune in plus. Se duc toate glont pe coapse. Doar la unguroaice se duc pe sani. Injuri soarta. Citesti horoscopul pentru berbeci.

“Va e teama sa nu fiti rapit(a), mai ales ca umblati imbracat(a) cu haine care valoreaza greutatea dumneavoastra in aur. Desi aveti tot timpul un spray paralizant in buzunar/geanta, nu va simtiti in siguranta si evitati locurile prea putin populate. Joi traiti un moment de panica pe o strada pustie si rece, plina de caini maidanezi.”

Au trecut deja 3 ore de la primul gand bun, hotararea de a lua o rochie, si nu ai inaintat niciun pic. Pana la urma iti faci cruce si incerci sa plasezi comanda. Stupoare, nu se intampla nimic. Stres si chin. ‘Poate nu ma vor, poate nu sunt destul de buna. Ce ma fac?’ Si asa mai departe. Pana la urma iti vine gandul salvator de a-ti crea un cont. Alegi iar produsul. Plasezi comanda. Nimic. Tunete si fulgere. Primesti email de confirmare. Dai ok. Alegi produsul. Plasezi comanda. Surpriza…. Nimic. Te loghezi. Alegi produsul. Plasezi comanda. Si apar intrebarile unde sa ti-l aduca si prin cine si cum platesti. Si tot asa pret de cateva pagini. In final toata treaba pare sa se fi facut. Ei nu te mai intreaba nimic. Ba chiar iti si multumesc.

Te trec sudori reci, realizezi ca nu ti-au spus nimic de momentul cand ajung cu rochia la tine. Iei in calcul optiunea de a raspunde la una din ofertele de pe net de a lucra de acasa, cu posibilitatea de a te imbogati nelimitat. Te hotarasti ca de astazi sa trimiti cererea de demisie. Trimiti pana la urma la suport un email nelinistit – la mine cand ajungeti? Ei, oameni draguti, in cateva ore iti dau un telefon: ‘Nu va impacientati, produsul este disponibil, asa cum anuntam si pe site. Doar ca nu in Romania. Va sunam noi cand o fi sa vi-l aducem. Dureaza, stiti, transportul si…’

Rasufli usurata, ai rezolvat partea cea mai grea. Si cum au spus ca dureaza ai timp suficient pentru urmatoarele: intri pe un site de dating, vorbesti cu vreo 6 potentiali, alegi unul, va intalniti, va placeti, faceti stiti voi ce. Va hotarati ca viata voastra este perfecta si tot ce va mai trebuie este un bebe. Va puneti pe munca. Pana la vara urmatoare, cand vine rochia comandata, sunteti tocmai la marimea necesara. Pentru ca astrele va iubesc si nu v-ar face pocinogul sa fiti mult mai grasa decat ati previzionat.

In speranta ca acest ghid v-a fost de folos va urez succes!

UPDATE: dupa 2 saptamani au venit si pantalonii. sunt cu 6 numele mai mari :(. evident nu i-am mai dat inapoi, ca nu mai avem timp sa ne distram in acest fel. ocazie cu care am aflat ca masurile pe care le-au pus ei pe site nu trebuie luate in calcul daca vrei haine pentru gravide.

Traim intr-o tara normala

… doar ca din cand in cand cadem in patima exodului catre beculete. Cum exista un prilej, cum atarnam ceva colorat, sclipicios si mare. Sa se vada. Iar la o asa frumusete vin toti capii de familie in daciile vechi de 10 ani, impreuna cu bunicii si progeniturile sa se minuneze.

Cu cat este primarul mai gospodar, cu atat sunt mai reusite aranjamentele si populatia venita sa le admire mai numeroasa. Adevar incontestabil pentru responsabilul cu parcul Iore, care acum arata ca un deseu de beculete pe care nimeni altcineva din aceasta lume nu le-a vrut. Sunt puse pe jos sub forma de reni din staniol care se aprind, in copaci sunt atarnati mosi craciuni striviti de o scara de beculete. De fapt nu exista chestie verticala, fie stalp, creanga sau mot de cabanuta care sa nu aiba macar o stea.

Iar in centru troneaza mare fantana fantanilor, cea multicolorata in verde praz si mov si rosu si portocaliu. In jurul ei se strange toata suflarea care incape. Mai stau si pe margini, printre rasadurile noroioase. Poporul casca gura la ea strans unul in altul, bucuros ca natura este atat de ingrijita incat nici nu se mai vede. Toata lumea vinde pufuleti si guma, baloane si seminte. Pare sa fie un miting, nici loc sa arunci un ac, daramite sa plimbi un caine.

Se vede treaba ca primarul s-a preocupat. Cel putin de aceasta parte a parcului. Pentru ca cealalta a fost lasata la indemana naturii. Mai exact a cainilor ce se aud din tufisurile intunecoase. Mi s-a explicat ca acolo, in Salajan, stau muncitori. Adica acele persoane nerafinate care nu stiu sa aprecieze un beculet bine plasat si o iarba cosita. Dar o data pe an este 1 decembrie, asa ca vin si ei sa isi incante sufletul la fantana fantanilor, cu toata familia, si bunicul si prichindelul si vecinul de la 2…

Asa se intampla cand primarele este gospodar.

Boala doctorilor de a te speria

Cand eram in liceu, si cam emo, ca un adevarat deschizator de drumuri ce sunt, desi cuvantul inca nu exista, un doctor mi-a spus ca am cancer osos. Mama sa lesine langa mine, scoate repede din portofel tot ce are si da medicului, drept multumire ca a depistat atat de repede ce am. Si poate scap. Cu viata. Eu dau din umeri si spun ‘aha’.

Intre timp presupusa boala se afla a nu fi existat vreodata. Eu scap de atitudinea emo. Numai doctorii nu scapa de atitudinea lor de a sadi panica in sufletele ce si-ar dori sa mai traiasca inca un pic. Cu toate organele la locul lor. Si daca se poate fara sa doara.

Ultima oara cand mi-au incercat taria de caracter a fost printr-un telefon de la o policlinica privata. Care trebuia sa imi dea rezultatele unor analize. “Va rugam sa veniti pana la noi ca sa discutati neaparat cu dl doctor. Nu v-au iesit bine.” imi spun ei. “Aha”, zic eu. Dar de data asta fara suportul emo, apelul sunand ca o sentinta rece. Fiindca nu este de bun simt sa dai o veste oribila prin telefon. Prin cap imi trec tot felul de nenorociri posibile. E greu sa nu mai fi in liceu. Ajung acolo si aflu ca este nimica. Ceva comun si tratabil numai prin doua pastile.

Sa ii iau si sa ii strang de gat? Nu pot, ca poate totusi ma salveaza mai incolo, cand voi avea probleme cu adevarat. Pana atunci se joaca cu mine ca si pisica cu soarecele. Asigurandu-se ca nu voi uita vreodata de existenta lor. Ca si cum as putea uita. Ca in fiecare luna mi se mai scurg bani din salariu ca sa fiu sigura ca ma vor baga in seama cand va fi momentul. Nu ca asta m-ar supara. Inteleg necesitatea. Ce nu inteleg este lipsa de tact.

Dupa care mi-am adus aminte ca, in facultate fiind, ii suportam pe toti cei care studiau altceva decat mine, mai putin pe studentii la medicina. Inca de prin anul 1, 2 acestia capatau un aer de aroganta greu de trecut cu vederea. Cam asa cum erau preotii pe vremea cand ateismul se pedepsea cu moartea. Iar in plus, doctorilor nu le spune nimeni ca umilinta ar fi o virtute. Asa ca instant capata atitudinea cocosului printre gaini. Nici nu mai trebuie sa faca ceva, ajunge ca sunt singurii oameni sanatosi printre atatia bolnavi. Daca mai esti si singurul care pretinzi a avea o solutie gata, esti un zeu!

Foarte obositori acesti doctori de pe la noi. Parca niciodata nu nimeresc ce ar trebui sa spuna. Ori sunt secretosi de te fac sa iti inchipui toate nenorocirile. Ori iti spun ca exista probabilitatea sa ai ce e mai rau, desi nu e mai mare decat in cazul altora care o duc bine mersi. Poate ca ar trebui sa ii trimitem pe toti la o scoala de comunicare. Sau nu o fi de vina nestiinta, ci dorinta de a mai lua niste bani, ca doar nu o sa murim de stres pe loc. Sa se prinda cineva ca se joaca asa cu noi.

Sunt toanta. Si asta imi ocupa tot timpul

Sunt o fiinta gingasa, care se gandeste mult la dragoste. Cel mai important lucru din univers. Cel pentru care merita sa mori. Si sa traiesti in acelasi timp. Numai cand aud cuvantul dragoste sufletul imi vibreaza asa, ca un tremurici. Si ma albesc pana in varful degetelor, ca apoi sa ma inrosesc instant.

De iubit poate oricine. Dar de iubit cu adevarat numai unii. Aceia care inteleg ca in dragoste este mult plans. Si suferinta. Si totusi nu renunta. Ca sa iubesti iti trebuie caracter. De piatra, nu din asta facut din aluat de profitor. Nu este nimic deosebit sa iubesti pe cineva frumos, destept, inteligent, care se comporta exact cum iti place, cu simtul umorului si a pantofilor si cu ochii pe oportunitati.

Oricine poate iubi asa ceva. Important este insa sa nu fi superficial. Si sa iubesti pe cineva care mai si minte. I se intampla si sa te trateze urat. Si sa uite de tine. Important este sa nu cedezi, fiindca iubirea invinge la final. Ok, poti sa plangi seara de sa se ude plapuma. Si poti si sa faci un pic de scandal in timp ce blugii sunt deja descheiati ca el sa nu aiba prea multe probleme cu sexul de impacare. Important insa, orice ar fi, este sa iubesti. Iti e tie rau acum, cum am izbucnit eu in hohote in plin mall. Dar scopul nobil merita.

Merita. Merita? O merita oare? Eu sunt gata sa dau totul. Sa nu ma gandesc toata ziua decat la el. Chit ca asta inseamna sa nu mai ajung sa stiu limba romana. Sau sa am vreun serviciu mai de doamne ajuta. Sau sa ma mut de la blocul asta confort 3. Nu ma fac pe mine chestiile materiale. Ci numai cele spirituale. Dar o merita el iubirea mea atat de profunda? Ca uite, parca ma gandesc si la altcineva. Un baiat care ma face sa zambesc. Si care ar putea fi iubit cu la fel de multa patima.

Si acum ce sa fac, sunt cam confuza, pe cine sa iubesc? Pentru ca eu vreau iubirea suprema.

Sau mai exact:

sal las sau sa raman cu el

buna;am prieten sunt cu el de 2 si 2 luni la inceput simtiam cal iubesc ori ce imi spunea numi era greu sa o fac pt el dar acu cate o data paca nu mai suport nici sa ma atiga mai ales cand vine momentul sa facem dragoste ne certam mereu pe tema asta numi place sa fac sau poate imi place dar nu simt nimik cu el mama gandit de multe ori sal las dar parca se rupe ceva in mine cand ma gandesc ca o sa trebuiasca sa stau fara el cu toatas ca ne certam mereu cand fac cu el drag.ma gandesc la un baiat care lam intalnit pe net dar nu e nimik intre mine si el doar amici el nu simte nimik pt mine cred dar nu stiu daca eu pt el simt ceva mereu ma gandesc la iel sunt foarte confunda as sta cu el si nu as sta cu prietenul as pleca in tara ca el ie spaniol si nu as pleca imi face toate poftele nu am probleme merg cand vreau in tara de asta nu ma plang dar dar nu stiu bdaca il iubesc daca o sa pot rezista tot timpul cu iel iel asculta mult de familia lui niciodata nu se sfatuieste cu mine si stam in aceias casa singurei dar mereu suna si intreaba pe alui va rog datimi un sfat nu stiu ce sa fac`pe o parte cred ca sunt si tanara am 18 anii va rog datimi un sfat multumesc

Orasul pantalonilor rosii

Va puteti inchipui un oras gri acoperit de ceata. Unde ciorile zboara de pe una din sutele de mii de sarme puse aiurea pe stalpi ca sa se aseze pe o alta. Nici nu este atat de complicat de vizualizat, pentru ca traim intr-un astfel de loc.

Si ca meniul sa fie complet, o burnita subtire se aseaza peste baltile ramase cu o seara inainte. Masinile profita disperate de orice viteza de peste 50 la ora aruncand cu stropi noroiosi peste pantofii de proasta calitate ai trecatorilor. Acestia uita sa mai injure, mult prea preocupati sa isi acopere nasul deja julit de vantul puternic.

Nu a fost niciodata acest oras prea frumos, dar toamna reuseste sa ascunda crampeiele de bine pe care inainte ne odihneam ochii incercand sa ignoram restul. Putea fi o arcada zvelta de casa boiereasca acoperita de iedera. Sau un set de lumanari pus pe mese de lemn in seri tarzii de vara. Ori o rochie inflorata peste genunchi dezveliti.

Toamna ia toate acestea si le pune in pod, aducand insomnii si dureri de stomac de la vin fiert si slanina. In ficare dimineata stai si iti privesti cearcanele vinetii intrebandu-le daca sa iesi din casa. Sa se surpe oare lumea daca astazi te declari cu moralul aproape de pamant? Poti sa si plangi, la o adica, daca astfel reusesti sa convingi. Poti sa plangi si fara sa incerci sa convingi pe nimeni. Numai gandindu-te in ce oras gri traiesti.

Si stand eu asa, la o trecere de pietoni, cu ochii in jos asteptand sa vad cam pana la ce inaltime a pantalonilor mi se aseaza stropii ridicati de autobuz, prin fata ochilor imi trece o pereche de pantaloni rosii. O culoare din aceea pe care nicio femeie care se respecta nu si-o pune decat in miez de vara. Numai ca stofa sangerie nu acoperea picioare de femeie care stie asemenea subtilitati. Ci picioare masculine, cocotate pe o bicicleta. Iar in partea de jos pantalonii nu aveau niste banale ghete, asa cum te-ai astepta, ci doua pungi negre de plastic.

Oi sta eu prost cu nervii, dar imaginea m-a inveselit brusc. Atat de tare pana la a spune ca nu este atat de rau. Daca poti purta pantaloni rosii fara a-i transforma intr-o secunda intr-o fresca a orasului cenusiu. Si as vrea sa rog toti barbatii, in compensatie pentru ca i-am binedispus vizual in timpul verii, sa isi puna pantaloni rosii. Iar eu promit, daca ei reusesc si sa ii plimbe prin oras fara sa-i murdareasca, ca la vara sa nu mai port sutien.

Sa plecam odata!

Ne apuca asa, in fiecare toamna, sa spunem cat de naspa este in Romania. Venim din strainatate, frumos totul pe acolo. Am strans bani pentru vacanta de vara, ne-am dat cu autobuze turistice. Si am mancat exact cate inghetate avem pofta. Iar acum nu ne convine miscarea pe care o avem de facut intre cele trei strazi. Si ne-am cam scarpina unde ne mananca, doar ca pe alte 3 strazi decat ale noastre.

La atata mancarici altii in jur gasesc ca este cu cale sa se oripileze. Ce mai crima. Cum sa lasi glia si neamul. Care te-a crescut. Si te-a hranit. Si te duci acum la straini. Care se folosesc de noi. Si tot asa si mai departe.

Discutii de acest gen sa tot auzi. Nu se mai termina. Prima oara mi-am spus  – aoleo, ce se mai incing spiritele. Si cum se mai dau acestea cu argumentul de perete ca sa convinga pe celelalte ca al lor e mai puternic.

E clar, imi scapa ceva. Altfel m-ar apuca un asemea simt al tragediei. Stati sa imi mai sterg o lacrima. Iar apoi sa caut si eu argumentul universal. Pentru a pleca. Pentru a ramane. Si sa il folosesc pe post de bata pentru argumentul altora.

Rar am mai auzit asemenea discutii sterile. Dar probabil ca noi am uitat ca suntem in perioada globalizarii. In care toata lumea ar fi casa noastra. Si ne ducem acolo unde credem pe moment ca ne e mai bine. Sau unde ne atrage ceva. Si apoi ne schimbam. Si vrem altceva. Si altundeva. Si iar inapoi. Si tot asa.

Ma intreb daca vesticii stau la fel si isi plang in pumni expatii. Daca formeaza un cor al bocitoarelor care sa duca pana la granita pe curajosii ce indraznesc sa o paseasca.

Se pare ca am ramas cu o nostalgie a cortinei. De ne chinuim asa sa tragem de ea chiar cand nu exista. Doar doar putem sa ne batem in acte finale, totale si pe cantitatea de cenusa pusa in cap.

Despre tocuri si printese

Pentru ca astazi a fost a doua excursie, dupa sfatul medicilor, pe tocuri, ma gandesc sa va impartasesc cateva impresii. Asta inainte de a deveni si eu o printesa si sa mi se para ca intreaga atitudine este normala. Vorbim despre atitudinea ‘pe tocuri’.

Ei, primul semn al atitudinii de printesa este rictusul din coltul gurii. Fata este acoperita de un fel de masca ce stie sa duca colturile gurii numai in jos. Acum cateva zile, ca o profana, asemeni voua, credeam ca ceea ce-i citim pe fata este numai o dovada de prostie crasa. De care nu poate scapa de prea multa auto-suficienta. Saracele printese, cata nedreptate. Va spun eu, rictusul cu pricina nu este dat de importanta. Ci este unul de durere. Printesa noastra este o eroina. Fiecare pas este o decizie urmata de suportarea tuturor consecintelor sale – sa pun piciorul in groapa din fata sau sa fac pasul un pic mai mare riscand sa imi crap fusta? Arght… a durut mai tare decat am crezut… si nu mai am decat 7893 de pasi pana ajung sa stau jos. Iar cand o fac trebuie sa par perfecta. Lasati, durerea este un fleac pentru mine!

Si, ei bine, in tot acest proces de auto-incurajare mai apare si galeria: scrasnete de roti care fac sangele sa inghete (printesa nu se poate misca repede ca sa se salveze, asa ca ultimele puteri sunt pastrate pentru o injuratura buna), incurajari ‘vrei sa te racoresc cu un blow-job?’, oferte ‘doua sandale la pret de una, special pentru fete cu doua picioare!’

Fata printesei devine si mai imobila. Incearca sa isi pastreze demnitatea ca orice soldat aflat in toiul bataliei. Sa isi impinga rezistenta pana dincolo de limite. Din pacate insa este un razboi tacut. O printesa nu poate marturisi prin ce trece. Nu isi va lua nicio medalie la sfarsit, ba chiar…

– Scuza-ma ca am intarziat, m-au omorat tocurile astea.

– Asta numesti tu tocuri? uita-te si tu la fetele alea.

Privirea se opreste pe vreo 3 printese care ciripesc mimand fericirea si lipsa de griji de la o inaltime artificiala de +7. Printesele sunt niste soldati duri, va spun, stiu cum sa isi omoare adversarul.

Imi vreau viata inapoi

O duceam prea bine. Chiar prea bine, acum ca ma uit in urma. Tocmai ce inverzisera pomii din fata blocului. Si drumul pana la job era o placere. Mai ales ca era scurt, cam 10 minute, asa. Timp in care ma hotaram cam ce anume sa aleg intre: ciocolata, tort cu ciocolata, iaurt cu ciocolata sau ecler. Yep, stiti de care.

Iar in plus, mai aveam si un job la care imi facea placere sa ajung. Fiind o combinatie imbatabila intre ce faci si ce oameni ai in jur si cum arata atmosfera in general. Iar acasa totul era numai lapte si miere, vesel si ferice, asa cum nu auziti decat in povesti cu feti frumosi dupa ce este omorata zgripturoaica.

Peste toate acestea puneti si vreo 20 de minute de stat descult intr-o iarba verde si grasuna fara nicio problema pe lume. Ei bine, atunci probabil veti intelege cum am spus cuvintele: Hai sa imi iau masina si sa mergem la mare. Ajungem in 4 ore, tocmai bine ca sa prindem apusul.

Si acestea au fost cuvintele fatidice care mi-au schimbat cu totul viata. Asa cum o cunoasteam.

Cheia invartita in masina nepornita de un an peste care se depusese moloz de constructii, ba chiar si cateva zgaraieturi ceva mai serioase, a dus la… nimic. Nimic bun.

Ma stramb la prietenul fata de care eram numai lapte si miere, v-am povestit, ii analizez capacitatile de inginerii electronice… si il sun pe tata. Tata e intelept, zice ca masina e buna. Si e pacat de ea. Doar ca nu merge. Dar ii vine el de hac cu un acumulator si niste fire smulse (ca nu imi mai mergea telecomanda si zbiera masina ca o nebuna de mi s-a dus tot zen-ul). Ura, zic eu, si il pup pe chelie.

Dar nu am scapat asa simplu – cica sa imi platesc impozit si sa imi fac verificarea obligatorie. Si asigurarea. Sa nu plec asa ca o zabauca, ca cine stie ce patesc. Eu ceva tot am invatat in atatia ani – parintii nu se contrazic. Motiv pentru care  incepe distractia:

– luni cautat un service. Din fericire e aproape, 2 strazi. Si e deschis chiar de la 8 dimineata.

– marti la 8.30 nu pot pleca din parcare, fiindca se circula din doua sensuri pe o strada pe care cu greutate trece o masina. marti 11 pornesc masina. 11.10 aflu ca imi face verificarea, dar sa imi aduc actele. 11.30 rog pe cineva sa imi scoata masina din service ca e locul mic si mi-e frica. 11.35 domnul amabil loveste un alt domn mai putin amabil. 12.00 cei doi domni s-au inteles intre ei.

– miercuri recuperez actele uitate pe la baneasa. (nu vreti sa stiti)

– joi service again. m-am invatat. ma duc direct la 11. pare sa fie un domn de treaba. imi zice ca ma rezolva imediat. 11.35 imi zice ca masina e blocata de rar. si imi da un numar sa sun sa imi fac programare.

– vineri aflu ca service-ul rar este unde si-a intarcat dracu progeniturile si sa fiu acolo la 9 dimineata fix. nu stiu daca v-am marturisit – dar eu nu prea stiu sa conduc. Motiv pentru care am stat imbufnata tot week-endul. Cu imagini apocaliptice. Despre mine si masina mea preferand incinerarea. Si cenusa dusa in Bali. Ca asa se poarta acum.

– ieri 10.30, plina atmosfera misogina. platesc un milion si ceva ca sa aflu ca trebuie sa imi schimb stingatorul ca a expirat. 10.48 mi se explica sa ma reintorc cu o aprobare de la politie, ca ei nu pot debloca ceva odata blocat. si apoi mai fac ei verificarea inca o data.

– ieri 15.20 masina e ridicata din fata blocului si dusa la afumati. lucru pe care il aflu si eu pe la 11 seara. noroc ca eram ametita, asa ca am ras.

– azi 10.00 cu cireasa (multam) la afumati. recunoaste si ea cu jumatate de gura ca nu prea avem ce cauta acolo. Ca suntem in camp cu niste caini. Si niste muncitori. Recunosc si eu. Recunosc si paznicii care se uita la noi cu mila. Pe mine una mila din ochii barbatilor ma sperie de mor. Trebuie sa stie ei ceva ce eu nu stiu de s-au induiosat asa.

– azi 11.30 la job, sudand 3 tigari odata. stiti, eu nu ma pricep la condus. am crezut ca o sa mor de vreo mie de ori. si vom fi incinerate si eu si masina. si duse apoi in Bali.

Ma privesc in oglinda. am cearcane mari. si mainile imi tremura. la job nu mai apuc sa fac nimic. acasa sunt un dezastru. Eu nu mai pot. Gata, am renuntat. Imi vreau viata inapoi.

Maine ma duc sa imi caut o alta masina. Una cu care sa traiesc zen, cum traieste si restul populatiei. Cu obiectul din dotare. Sau daca ai masina nu se mai poate trai zen?

UPDATE – am aflat ca trebuie sa umblu dupa un credit. dupa cum v-am spus.

Teoria locului

Conform acestei teorii exista o legatura directa intre locul in care iti petreci cea mai mare parte a timpului si tipul de personalitate pe care il ai in locul respectiv.

Cred ca ma bantuie aceasta teorie inca din copilarie, cand o clinica construita comunist, cam in 5 ani, a stat suficient de mult cu firele de sarma in sus ca sa am eu impresia ca sunt cel mai vajnic explorator posibil. Si sa dezvolt credinta ca nu exista niciun reprezentant de gen masculin care sa imi fac fata. Da, exact, ei cadeau mai des decat mine atunci cand ne impingeam unii pe altii in baltile verzui lasate de ploaia pe care nici un acoperis nu o oprea.

Dar de existenta acestei teorii mi-am dat seama mai exact in momentul in care el, cel pe care ma pregateam de luni bune sa il parasesc, mi-a spus: Ne mutam. Si pe noua strada trece un tramvai. Moment in care i-am mai acordat o sansa. Sa nu credeti ca imi plac tramvaiele. De fapt sunt cam zgomotoase. Si de obicei strazile pe care trec sunt pline de praf.

Dar teoria a actionat. Daca te muti pe o noua strada, una pe care trece un tramvai, orice se poate intampla. Poate ca el o sa inceapa dintr-o data sa citeasca mai mult si o sa renunte sa iasa in cluburi 5 nopti/ saptamana. Se stie, tramvaiele pot renaste in tine obisnuinte pierdute de parintii tai inca inainte de a te fi nascut. Sau poate acel tramvai care trece in fiecare zi la fiecare 10 minute ma va face pe mine sa accept mai usor ideea ca poti vedea zi de zi, de mai multe ori, aceeasi fata. Si asta nu te omoara.

Hm… nu s-a intamplat nici una nici alta. Relatia s-a dus pe pulbere. Ma deranja un bec de pe strada care imi batea direct in ochi in ciuda pernelor si paturilor pe care incercam sa le trag peste mine. La un moment dat nu am mai suportat si am plecat. Asa ca teoria locului a ramas. Pare valida.

Acum stau imbufnata si ma uit pe geam. Pe mijlocul strazii trece un tramvai. Din acela care face toti soferii mai nervosi. Si ridica rotocoale de praf in aer. Castile ii inabusa zgomotul. De vazut nu apuc niciodata. Pentru ca eu si cu el ne uitam unul la altul in contratimp. Dar in schimb am doua statii de benzina care sunt acolo de cate ori ridic privirea. Si nu stiu cum, dar in week-end mi-am facut masina. Dupa un an de zile in care nu am avut nici cel mai mic interes am un chef nebun sa ma urc in ea si sa nu ma mai opresc.

Probabil ca este momentul pentru o schimbare.  Asa spune teoria locului. Wake me up…