30 de propozitii

Daca ma opresc lumea se va surpa. Biroul cu patru picioare la care stau va capata dintr-o data trei. Se va lasa intr-o rana. Si pagini intregi de grafice vor incepe sa curga din laptop. Pierzandu-se pe sub dulapuri. Si fara ele vom ramane toate cu mainile in aer nestiind care este tasta urmatoare pe care trebuie sa o apasam.

Asa ca nu ma opresc niciodata. Imi spun in fiecare dimineata cele 30 de propozitii esentiale. Pe care nu am voie sa le uit daca vreau sa imi stiu coordonatele.

Inainte le notam intr-un carnetel. Dar am observat ca ramaneau acolo, linistite. Nu tropaiau in jur ca sa schimbe realitatea. Chit ca eu ma simteam bine. Si gaseam alte 30 care sa le inlocuiasca. Fiindca pot fi infinite: imi place sa mananc sandvis cu unt si somon, nu am sa ma duc niciodata la mare la bulgari, un articol oboseste daca depaseste o pagina word etc.

Dar cu mereu alte si alte 30 de propozitii nu ajungi nicaieri. Trebuie sa ramana aceleasi macar o perioada. Suficient de mare incat toata lumea sa se prinda. Inclusiv tu: – a, ea este cea care mananca somon. Daca mai bagi si capsuni pe la mijloc stric toata jucaria. Nimeni nu mai intelege nimic.

Deci, cele 30 de propozitii trebuie sa le spun zilnic. Fara nicio spranceana ridicata. Convinsa. Ca sa nu destabilizez imaginea. Si fara sa le citesc din carnetel, ca un scolar puturos. Si doamne, chestia asta imi mananca tot timpul. Pentru ca, fiind totusi atat de arbitrare, in fiecare zi mai uit cam despre ce anume ar fi fost vorba. Si ce ieri era atat de evident astazi e se pierde printre papile.

Si nici daca le pun in fata altcuiva, sa le urmareasca, nu rezolv prea multe. Pentru ca ei au propriile lor 30 de propozitii pe care le urmaresc. Si ale mele suna a limbi straine. Ce nu pot fi invatate asa imediat. Sau poate niciodata. Asa ca sunt mimate cu mai putina lipsa de convingere decat am eu. Cand vreau sa dau vara mustele afara din casa.

Acum voi puteti spune ce vreti. Ca mi s-a urcat la cap. Ca am apetit pentru dramatism. Si alte lucruri similar de intelepte. Dar daca dispar cele 30 de propozitii intreaga lumea se surpa. Nu numai biroul. Motiv pentru care astazi de dimineata mi-am fumat tigara foarte incruntata. Caci, uite comedie, nu mai reusesc sa imi aduc aminte nici macar o propozitie. Care naiba erau?

Scary

Sunt atatea moduri de a scrie prost incat pana si faptul de a scrie decent devine ceva aproape imposibil.

Cu aceasta impresie amara am ramas in week-end dupa ce am citit cam aproximativ 200 de bloguri. Desigur, din blogosfera feminina. Ca sa mai updatez lista celor care au gasit ca demersul nostru pe hotcity este util.

In continuare sunt uimita cat de bine suna numele blogurilor de fete. Cat de multe pot sa promita prin doua-trei cuvinte. Cum ai impresia ca daca le vei tasta numele vei descoperi un univers care se formeaza din linii pe care tu nu le-ai fi vazut niciodata. Iar acum ai un spray care iti lumineaza unghiuri si culori invizibile cu ochiul liber.

Numai ca… doamne cat de plate pot sa fie unele, ca si cum si-ar fi consumat intreaga personalitate numai in nume si apoi au ramas cu… un mare gol.

Stiti cat de repede iti dai seama ca nu vei mai calca a doua oara pe un blog? Ajung cateva priviri peste vreo 3 texte in care gandul nu se poate agata in nimic. Si parcurgi pana la sfarsit si iti dai seama ca nici macar nu iti mai amintesti despre ce anume este vorba.

Dar si mai grav, repetitia temei sau a unghiului de abordare de la un blog la altul. Nu credeam ca putem fi atat de robotizati. Da, chiar si atunci cand ne credem mai revolutionari si suntem mai incantati pentru ca atacam mai cu spor valorile traditionale. Iar asta face lucrurile si mai incredibil de triste.

Sa va mai spun ca persoanele respective nici macar nu sesizau ce greseli de abordare faceau? Probabil ca isi reciteau textele ulterior si se incantau de imaginea vazuta, asa cum capeti un sentiment de confort cand te uiti intamplator intr-o oglinda.

Decat asta mi-as fi dorit orice altceva – incercari esuate, texte care nu duc nicaieri, descrierea celor mai banale lucruri posibile. Orice altceva decat aceasta scarpinare instinctiva prin alfabet.

Nu imi doresc decat sa simtiti spaima atunci cand aveti foaia alba in fata si scrieti primele cuvinte. Sa nu le puteti tasta. Sa va macine cateva zile inainte de a indrazni sa luati pixul sau laptopul. Sa aruncati cu ele in pereti. Si apoi sa mergeti sa plangeti in baie. Sa intrebati 10 persoane cum au reactionat cand v-au parcurs, sa visati noaptea urat, sa cititi manuale despre cum se scrie. Si sa le declarati niste idiotenii. Si apoi sa mai incercati inca o data.

Scrisul e munca, nu scarpinat, asa ca la treaba cu voi!

Cea mai traumatizanta experienta

Pe vremea cand internetul era asa, o ciudatenie. Si da, mie mi se intampla sa scriu pentru un site. Cumva mi-a trecut prin cap sa scriu acest articol. Care mi-a adus numai neplaceri.

Nimic special. Asa eram eu atunci, ma miram de lucruri comune. Intr-un mod comun. Adica personal. Si fiindca pe vremea aceea pe la noi blogurile nu erau asa cunoscute si nici prin cap nu iti trecea ca poti spune da, exact ce gandesti, cineva a crezut ca articolul cu pricina este deosebit de tare.

Si m-a contactat: Stiti, noi suntem de la romantica. Si avem o emisiune numita…Ati auzit de ea? Nu. E prezentata de vedeta… Aha, nu cred ca stiu la cine va referiti.

Pe ei insa asta nu i-a oprit. De, oamenii de pe net erau niste ciudati. Era normal sa dea raspunsuri aiurea.

Ni se pare ca stiti foarte multe despre relatii. Si am vrea sa invitam la emisiunea noastra ca specialist in problema relatiilor dintre barbati si femei.

No shit, mi-am spus in gand, in timp ce recapitulam cat de dezastruoasa fusese viata mea amoroasa. Adica rau, mai rau decat la voi. Foarte deosebit de rau. Desi… stiu pe cineva care s-a insurat de 5 ori, dar nu am mai vorbit de 2 ani, deci acum ar putea sa fi fost insurat de 8 ori dupa ritmul lui de urat iubire vesnica. Deci am avut o viata amoroasa moderat de rea. Deci rea. V-am convins, da?

Ii spun domnisoarei ca eu scriu. Dar asta nu inseamna in vreun fel ca si stiu ceva. Ea, convinsa, a, pai v-am citit si ne-ati uimit pe toti. Sunteti exact ce ne trebuie. Nu cred sa fi fost atat de dusa cu pluta atunci incat sa fiu magulita. Dar inspaimantata sigur. Pentru ca nu puteam sa o refuz. Aveam in grija un site. Nu puteam sa ii ratez sansa sa devina cunoscut si offline, in media traditionala, mecca tuturor gandurilor. Si ii zic ca ok.

Ma duc cu vreo 3 ore inainte de emisie. Ei imi fac o mazgaleala oribila pe fata la cabina speciala pentru machiaj. Aratam ca o papusa stricata. In viata mea nu am mai avut o asemenea cantitate de fard pe vreundeva. Si venea perfect cu parul strans in coada cu elastic. La dracu, as fi putut si eu sa ma duc mai des la coafor! Sau macar atunci daca aveam ceva in cap. O madama cu parul bine intins cu placa si haina din piele cu aplicatii de blana se fataie prin fata mea incercand sa fie la fel de languroasa ca o vizitatoare de autostrazi. Da, pe langa ea eram un fel de soarece de biblioteca. Deci la nivelul ala puteam trece perfect ca specialist.

Incepe emisiunea. Vin niste vedete. Care incercau sa fie funny si sa se dea prieteni intre ei. De unii auzisem. De altii, nici gand. Spuneau niste platitudini fantastice cu aerul ca a fost descoperita apa calda. Si palmacii aplaudau frenetic. Mi-am facut cruce de o mie de ori asteptand sa vina randul meu. Dar cine sa ma mai salveze?

Prezentatoarea se intoarce spre mine, un decolteu foarte promitator, imi zambeste ca si cum tocmai ce ne-am fi dezbracat si stim amandoua ce urmeaza si spune suav:

Va rog sa imi spuneti, in calitatea dvs de specialist, credeti ca femeile si barbatii pot fi prieteni?

And the rest is history. Din fericire nu mai tin minte nimic din ce am raspuns. Erau insa niste doamne gen apaca stranse pe scaune sa aplaude. Ceea ce intotdeauna ajuta o emisiune oricat de dezastruoasa este.

Deci, pe mine nimeni nu ma mai scoate vreodata din online.

Psihologizati-ma

Mana se duce spre pahar. Tigara este in coltul gurii. Asa cam de 4 ore. Am trecut de la bere care nu mai ajuta la ceva mai tare. Care nu ajuta.

El ma considera deja o victima sigura. Si incepe. Sa atace sinapsele.

„Trebuie sa fie ceva gresit la tine. Ce spuneai ca ai facut in copilarie?”

Si aici trebuie sa urmeze povestea plangacioasa. Pe care sa i-o servesc pe tava. Ca el sa se poata arata protector. Sa inmuiem stratul de cinism care nu poate fi al meu. Cineva cumva trebuie sa ma fi transformat din diva blonda cu pofta de viata in aratarea cu spranceana ridicata. Fara adresare directa.

Undeva, ceva trebuie sa se fi stricat in trecerea de la cauza la efect.

Dar care poveste sa il satisfaca? Si oare ar trebui sa plang in hohote catre final? Asta l-ar multumi? I-ar potoli dorinta de a-mi pune oglinda in fata ochilor? Sa vad cat de trista sunt. Si fara sansa. Si sa ia el haturile situatiei. Sa plangem impreuna de mila mea. Sa ne eliberam de demoni si muci.

Daca am invatat ceva din anii in care mi s-a tot jucat repetat aceasta mica comedie este ca nici nu conteaza ce spui. Filmele ne invata oricum ca orice te poate strica. Si faptul ca nu se mai gaseste marca preferata de iaurt. Da, tocmai acela care iti aducea aminte de casa bunicilor….Hih, hih, hih. (asta e un plans da nu stiu cum naiba se scrie pe net)

Important este ca distanta dintre intamplare si reactie sa para anormala. Prea mica. Prea mare. Sa faca din tine carne de tun psihologic. Sa vina el pe cal sa te scoata din mocirla in care tocmai ce s-a chinuit sa te bage.

Daca e ceva naspa in trecutul tau spune acum. Da pe fata. Sa nu ne oprim. Sa ne gandim la vindecarea finala. Sa il tragem pe Freud de barba. Sa ne zgandarim zgarietura ca poate se infecteaza. Si traim si noi ceva mai autentic.

Deci asa. Ar fi si pacat sa te imbeti fara sceneta clasica.

Care se mai baga sa ma salveze?