M-am hotarat, pentru sanatatea noastra mentala nu este suficient sa facem numai cateva vacante pe an. Mai ales ca suntem atat de plictisitori incat nici macar acele vacante nu incercam sa le facem in locuri care ne-ar scoate din confortul cu care ne-am obisnuit. Trebuie sa ne mutam cu totul, avand voie sa luam bagaj numai o valiza.
Si in aceasta sa ingramadim numai strictul necesar, ca sa nu mai aruncam banii aiurea. Sa ne luam sapunul palmolive deja inceput. Si cartea pe care sa o citim pe tren. Sa ingramadim undeva periuta de dinti si pasta, ba chiar si vreun tricou, ca sa nu ne pierdem din prestanta. Si daca suntem chiar persoane ce tin la confort sa luam si cutitul si furculita cu care ne-am obisnuit, ca sa nu fim nevoiti sa mai cumparam alte castroane.
Si cu aceste minime bagaje care nu garanteaza nimic sa ne mutam dintr-un oras in altul. Cu totul diferit. Sa zicem unul de provincie in care lumea se intalneste in singurul loc posibil – micul parculet de unde pleaca cursele de autobuze catre orasele inconjuratoare. Si toata lumea stie tot despre tine chiar inainte sa deschizi gura. Stiu ca furculita are un dinte indoit si in aceasta dimineata nu ai mai avut timp sa te piepteni. Iar dupa ce am batut aleile parculetului timp de un an, de am invatat ridurile fiecarei babe sa ne mutam in alta parte, intr-o statiune montana. De data asta fara furculita, pentru ca am pierdut-o si ne-am obisnuit sa mancam cu mana.
Sa nu prindem nicaieri radacini, sa nu traim cu frica ce s-ar putea intampla in cazul in care intreaga constructie la care am pus cate putin in fiecare zi s-ar prabusi. Asa cum ne cuprinde acum o mare ciuda daca nu ne mai gasim painea preferata pentru gustarea de dimineata. Si cum nu mai iesim cu zilele din casa daca se face cumva un pic mai urat afara, ca doar care ar fi sensul, deja stim cum arata totul in jur. Sa ne obisnuim atat de tare cu noutatea, incat sa ne sperie perspectiva inca unei zile la fel si nu invers.
Si pentru ca stiu ca asa ceva nu se obtine de bunavoie ar trebui sa ne relocam cu totii cu forta. Sa fie cineva insarcinat sa ne intepe in partile mai moi cand incepe sa ne fie mult prea lene ca sa ne mai placa noutatea. Si daca nu si nu obtine nicio zvacnire din picior din partea noastra sa ne arunce undeva, intr-un oras plin cu oameni care s-au hotarat sa se resemneze. Sa stea acolo, dupa gardul de sarma, ca sa nu mai infecteze si pe altcineva.
calator prin oras 