Oamenii pe care ii pierd pe drum

Cunostintele mi le fac cu greu, in urma unor calcule complicate de compatibilitate. Consult astrologul. Consult psihologul. Intreb prietenii actuali. Dau un search pe google. Astept vreo 3 luni sa vad ce se mai intampla. Si apoi ma hotarasc, uite un om cu care am chef sa vorbesc.

Prin urmare cunostintele mele sunt putine. Le numar pe degetele de la mana. De cele de la picioare nu mai am nevoie. Asa ca ma port cu ele, cunostintele adica, cu o grija care nu ma caracterizeaza. Ma stradui sa tin minte cand au ziua de nastere. Si sa le raspund la telefon. Desi nu am neaparat chef de ele. Si sa nu oftez atunci cand se repeta prea tare. Si ii consider prieteni desi nimeni nu mi-a cerut-o in mod expres.

Acesta ar fi motivul pentru care nu pot renunta la ele. Sau daca nu, sunt nostalgica. Berea, ehe…, berea bauta odata are un alt gust decat cea pe care o beau acum. Nu intelegeti voi nimic daca vi se pare ca ar fi exact ca cea de acum. Sa vina prietena mea Steluta (stella artois, pentru necunoscatori) si sa se jure ca este la fel de 400 de ani, ca eu nu o cred. Deci prietenii de odinioara nu sunt precum cei de acum, asa ca sa ne tinem de ei cu dintii.

Cate unii nostalgici sunt fericiti. Ei pot spune cu nonsalanta fraze precum – iulica, il stii, ala grasu de ii aruncam cocoloase in cap la gradinita, m-a sunat aseara sa ma scoata la bere. Si au strans asa vreo cateva sute de indivizi. Iar pana la moarte vor fi vreo cateva mii. Au clasor cu ei. Si remindere, sa nu se aseze praful peste interese. Fericitii!

In fine, eu spre deosebire de altii tot pierd oameni pe drum. Ii vezi dintr-o data ca nu mai au nimic sa imi spuna. Cel putin nimic care sa justifice intreruperea din activitatea placuta de a te scobi in dinti. Sau de a tria spamurile. Iar daca eu in virtutea obisnuintei le mai spun cate ceva, ii trag de maneca sau le pun piedieca mi se intampla sa ii vad clatinand din cap ca si cum n-am fi mancat niciodata din aceeasi pizza si nici gura nu ne miroase.

Nu mi s-ar parea nimic ciudat daca ar fi vorba de oameni plecati in Canada sa se realizeze cu 200 de $. Aceia trebuie sa fie ocupati cu traducerea diplomelor. Nu ii incurc.

Dar cu ceilalti ce s-o intampla? Ce le-oi fi facut?

Sa fiu eu o asa de slaba in judecare a caracterelor? Pai atunci de mai multi ani inseamna ca cititi prostii. Dati repede nota 1, ca sa pricep si sa nu mai scriu.

Ii epuizez? Banuiesc ca se poate. Vezi toate fatetele unui om, intelegi ce ii poate pielea si cauti pe altcineva. Timpul este limitat pana la urma si ar fi pacat sa nu incercam cat mai mult.

M-au folosit cat au avut nevoie si am devenit inutila? Sa ne relaxam, inca nu a avut nimeni vreodata motiv sa vina cu un plocon la mine.

Deci, de ce pierd eu oamenii pe drum? Si, mai ales, cum de voi nu ii pierdeti?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s