Un antierou

Pentru echilibru in casa, intrucat Vlad este fanul declarat al tuturor eroilor, titlul suprem si admiratia fara egal indreptandu-se spre Spiderman, eu ma declar fan antieroi. Oamenii banali, care reusesc sa isi traiasca viata fara sa faca nimic, sunt mult mai pe gustul meu.

In timp ce lumea occidentala reuseste cu greu sa mai scoata un antierou credibil, sa zicem ca The Big Lebowski si High Fidelity s-ar putea inscrie aici, prin partile noastre de lume este mult mai usor sa dai peste antieroi: personaje destul de lenese si ganditoare, care nu sunt nici cinice si nici puse pe cucerirea / schimbarea lumii.

Utimul antierou peste care am dat este in romanul Piatra peste piatra al scriitorului polonez Wieslaw Myslliwski: un taran care nu prea iubeste pamantul, un bataus pentru ca barbatii trebuie sa isi ocupe timpul cu ceva, un fustangiu pentru ca se poate si un supravietuitor pe care nu prea iti vine sa il lauzi. Si tocmai de asta suna atat de credibil.

Si, in plus, obsesia lui de a construi din ciment mormantul familiei, ca realizare suprema a vietii sale, imi suna extrem de familiar. Toti taranii se gandesc la viata de dupa, fara inflorituri axiologice, ci cat se poate de practic: iti trebuie un mormant, o inmormantare si trebuie sa se dea pomana la anumite intervale exacte de timp.

Asa ca mi-am intrebat mama cam care sunt asteptarile ei (nu ca ar fi vreo problema, dar suntem tarani si ne gandim la vesnicie toata viata) si am aflat urmatoarele: dupa 7 ani trebuie facuta o mare pomana. ‘Nu iti face griji, mi-a spus. Poti plati la manastire sa dea pomana o masa la caminul de batrani. Nu trebuie sa faci zeci de sarmale, doar trimiti bani. Si se pune.’ Practic, nu?

Cum va arata anul nostru viitor

Pana acum, cand copiii au implinit unul 5 si altul 3 ani, am umblat oarecum pe pilot automat. Cu dorinte minime: sa nu se intample nimic rau. Si sa mai fac fata oboselii inca un an fara sa imi pierd cu totul rabdarea.

Acum insa, cu niste copii atat de mari, este momentul sa imi mai doresc si altceva:

Sa introduc un fel nou de mancare in fiecare saptamana. Pentru ca suntem intr-o mare fundatura: mancam aceleasi lucruri iar si iar si tot ceea ce este nou este refuzat. Cu o conditie – nu este refuzat daca este in pungi lucioase de magazin si mai are si cine stie ce personaj desenat pe ea.

Sa diversific jucariile. Nu stiu cum este la voi, dar mie in fiecare zi, la fiecare sarbatoare, mi se cere acelasi lucru: masini. Din fericire au evoluat si ele, dar nu prea mult. Iar daca nu mi se cer masini mi se cer accesorii pentru masini.

Sa facem sport. Mi-as dori sa faca ei sport, separat, dar pana acum nu am avut mare succes. Chiar daca le place sa inoate, totusi nu vor sa o faca. Pentru ca nu sunt si eu acolo, in apa. Asa ca poate facem altceva, plimbari cu biclicleta. Doar mai trebuie cel mic sa invete sa mearga pe bicicleta. Ok, poate lasam plimbarile cu bicicleta pe anul viitor.

Sa mergem cu cortul la munte. Asta imi doream si anul trecut. Intre timp insa lucrurile au evoluat inspre mai rau: diversele spaime s-au inmultit. De exemplu acum nu mai pot nici sa stea singuri intr-o camera, noaptea, cu lumina aprinsa. Oriunde ma duc prin casa ei sunt dupa mine, precum o umbra, ca nu cumva sa ramana singuri.

 

Si mie imi doresc o vacanta fara copii, undeva sub alte zari si in alte tari. Si, daca nu cer enorm, sa fie si fara internet.

Suntem in ceata

Saptamana trecuta cand ii iau pe copii de la gradinita educatoarea imi intinde un biletel prin care mi se transmitea ca trebuie sa ii fac lui Radu un exudat faringian pentru ca tuseste.

L-as fi luat si l-as fi pierdut ca alte zeci de hartiute, insa ii citesc mila in ochi, iar mie mila mi se pare asa de suspecta incat ma activeaza brusc. Imi amintesc ca am auzit intamplator o discutie cu un alt parinte caruia i se atragea atentia ca nu poate aduce la gradinita un copil care a lipsit de mai mult timp fara o trimitere de la medicul de familie. Si parca s-a pomenit si cuvantul rujeola atunci.

„Rujeola este cauzata de virusul rujeolic, un virus din familia paramixovirusuri. Acest grup de virusuri cauzeaza in general afectiuni respiratorii. Rujeola se transmite atunci cand o persoana infectata tuseste sau stranuta.

Virusul se raspandeste cel mai adesea in perioada de incubatie a bolii, atunci cand pacientul nu stie ca este bolnav si nu prezinta nici un simptom. Bolnavul este contagios cu 4 zile inainte ca eruptia cutanata tipica sa apara si inca 4 zile dupa aceea.” De aici

 

Ii duc a doua zi si pe Radu si pe Vlad. Testul lui Vlad iese negativ, al lui Radu iese pozitiv. Medicul de familie imi spune ca ar trebui sa imi fac si eu un exudat si ne trimite la un pediatru. Pediatrul ii prescrie lui Radu antibiotice pentru 7 zile, preventiv, chiar daca nu are niciun semn de boala.

‘Altfel nici nu va primeste la gradinita, imi spune. Ar fi trebuit de la primul caz sa anunte toti parintii si sa nu mai primeasca copii decat daca au rezultatul de la exudat negativ.’

Pe net scrie:

„In cazurile fara complicatii, rujeola este tratata prin repaus la pat si ingrijire la domiciliu. Tratamentul la domiciliu include medicamente ce nu au nevoie de prescriptie medicala si care au efect antipiretic (scad febra) si antialgic (scad durerea), asa cum este ibuprofenul sau alte medicamente din aceeasi clasa, precum acetaminofenul (paracetamol).

Nu se folosesc antibiotice in tratamentul rujeolei decat daca apar complicatii bacteriene, cum ar fi pneumonia sau infectii ale urechii.” De aici

 

Dar la Radu aceasta boala nu se manifesta in niciun fel, nici fara complicatii nici cu complicatii. El are doar virusul pe care toti il avem o data sau de mai multe ori in viata. Tot doctorita care imi da tratament cu antibiotic imi spune ca nu exista nicio garantie ca, daca il ia acum si scapa de virus, nu va avea iar virusul peste o saptamana, prin contactul cu alti copii care il au. Si atunci ce facem, ii mai dam inca o data antibiotic? Pe fondul ultimelor discutii despre antibiotice si rata mortalitatii din cauza infectiilor din spitale asta nu suna deloc bine. Si a mai fost si discutia de la inceputul anului despre exudat si tratarea fara sens cu antibiotice.

 

Nu mi-a recomandat sa il tin in casa. Crede ca il pot duce in continuare la gradinita. Si da, nu este vreo problema daca il duc la petreceri cu Mosu’ si alti copii. Pai si atunci de ce bagam antibiotice in el? Mi-a recomandat totusi sa fiu foarte atenta saptamanile urmatoare si daca observ febra, pete rosii sau tuse persistenta sa il duc imediat la doctor. Deci acest tratament nu se stie daca va functiona sau nu.

 

Ca ceata sa fie completa, doctorita fuma in cabinetul de pediatrie in care primea copiii. Nu era fum, probabil ca o facuse cu geamul deschis. Dar avea pe masa scrumiera, din aceea cu fund dublu si mirosul era persistent. WTF?!

 

 

Premiul pentru frumusete

Acum doua zile am primit Premiul pentru frumusete. Si acum doua saptamani la fel. Si cu doua luni in urma tot Premiul pentru frumusete il primeam.

Mereu il primesc atunci cand facem o intrecere in trei. De obicei cu masini. Isi impart intre ei premiile, generosi: unul primeste Premiul de aur, celalalt Premiul rosu. Eu mereu ma aleg cu Premiul pentru frumusete. ‘Pentru ca esti fata, mama’ imi explica ei exasperati ca nu inteleg macar atata lucru.

Dar de ce nu Primesc Premiul pentru Rapiditate sau Premiul pentru cel mai bun bucatar – as vrea eu- sau Premiul pentru cel mai bun povestitor? Doar stiu sa fac atat de multe lucruri!, imi argumentez pozitia. ‘Nu, nu, Premiul pentru Frumusete’. Dar bunica primeste si ea Premiul pentru frumusete?, am vrut sa stiu. ‘Da, si ea’ – au ezitat o secunda neintelegand ce vreau de la ei.

 

Aseara am trecut la pasul urmator. Ne aflam in magazinul Totul la 5 lei pentru a-i lua lui Radu sclipici la kilogram. Eu incercam sa-l fac sa se opreasca la rosu si alb / argintiu. El imi prezenta violet, albastru, galben. Negocierea era dura.

Vlad avea alta preocupare. A dat iama in raionul de cosmetice. Le-a luat pe fiecare la rand si a discutat vreo 10 minute cu vanzatoarea ca sa afle pentru ce anume este fiecare. Pana la urma s-a decis de ce anume am nevoie. Si si-a pus la incercare toata persuasiunea de care era capabil ca sa ma convinga ca mi-ar prinde bine un ruj rosu si o oja ca sangele, cu un pic de sclipici, pentru efect.

Scot din geanta strugurelul de la Nivea cu gust de capsuni (ales tot de ei) si ma dau cu el demonstrativ. Este nemultumit de rezultat, este mult prea discret. ‘Dar daca ma pupi am gust de capsuni’, ma apar. Ii promit ca ma voi mai gandi la propunerea lui zilele urmatoare.

Ajunsi acasa citim o enciclopedie despre Pamant. Suntem la clima temperata. La vara este o silueta feminina in rochie alba scurta, cu pantofi eleganti. La iarna este aceeasi silueta, infasurata tot intr-un palton lung. Vlad profita de situatie: arata cu degetul catre prima: frumoasa!; arata cu degetul la a doua: urata! Ma pune sa repet dupa el de 20 de ori. Cu tot cu gest 😀

 

Poate ca pana la urma nu voi mai primi Premiul pentru frumusete.

 

Perversele amintiri ale copilariei

Nu mi-a placut niciodata ideea ca lucrurile pe care le-ai trait in copilarie te marcheaza pe viata. Ca trebuie apoi, toata adolescenta, tineretea si maturitatea sa te definesti cumva ori in concordanta ori in opozitie fata de ele.

Si pentru ca nu mi-a placut aceasta idee am spus ca este o prostie, o gaselnita a psihologilor ca sa taie si ei cumva intr0 realitate mult prea incalcita, o scuza a celor care vor sa isi explice cumva de ce nu le place un lucru sau altul la ei insisi. Putem bine mersi, ma gandeam eu, sa lasam copilaria sa isi vada de ale ei si noi sa ne vedem de ale noastre.

Doar ca amintitile din copilarie sunt perverse, mi-am dat eu seama intr-un tarziu, ele isi scot capul in moduri in care nu te astepti. La mine se manifesta si printr-o oroare de a arunca mancare. De la greata fizica pana la inconfort psihic. Mancarea aceea aruncata ma bantuie, asa ca, la cumparaturi fiind, fac calcule complicate ca sa nu ajung in situatia cu pricina. Ceea ce este, evident, imposibil. Cand ai copii mici aproape zilnic arunci mancare. Cred ca acesta a si fost motivul pentru care mi-am dorit atat de mult un caine, ca sa nu o arunc, ci sa o dau altcuiva care ar apercia-o.

As explica eu eco o asemenea atitudine fiindca este la moda si da bine. Dar fac pariu ca are legatura cu infinitele cozi ale lui Ceausescu daca vroiai 10 oua sau un kilogram de portocale de Craciun. Amintirile din copilarie sunt perverse.

Si acum cred ca ii dezvolt lui Radu viitoarele sale amintiri perverse. Ce si-ar dori el extrem de tare este sa ne atarnam ghirlande si beculete in toata casa, sa trebuiasca sa dam decoratiunile deoparte daca vrem sa ajungem din dormitor in sufragerie. Sa clipoceasca si sa straluceasca totul in jurul nostru. Sau macar un brad mare precum cel de pe coastra de munte. Orice este mai putin de atat nu il multumeste si incercarile mele timide cu ghirlande de la Ikea l-au dezamagit total.

Oare cum va fi la el acasa de Craciun cand va fi mare?

Sau poate ma va uri pe viata pentru ca zilnic atunci cand trecem pe langa magazinul Totul la 5 lei si imi cere ‘deratiuni’ eu ii raspund ‘Repeta dupa mine DE-CO-RA-TI-UNI. Nu cumparam asemenea uratenii.’

Am fost dati prin statie

Intr-o zi de vineri, cand oamenii lucrau pasnic la viitorul lor si al patriei, noi ne-am hotarat ca este momentul sa vizitam noua ludoteca de la Biblioteca Nationala.

Pentru ca prea ne-au laudat-o toti si arata bine in pozele vazute pe net. In cazul in care nu stiti ce este o ludoteca, este vorba despre o combinatie intre o biblioteca si un loc de joaca. Are jucarii si carti puse la nivelul copiilor, sa se joace si sa le citeasca dupa placerea lor.

Asa ca am pornit, catinel, pe Calea Victoriei de la Romana spre Universitate. Un drum pe care, in mod normal, il faci pe jos in jumatate de ora. Noua ne-a luat vreo 3 ore. Ne-au oprit cele doua parculete intalnite in cale, mai era si Ateneul cu porumbei razbunatori si hotarati sa nu cedeze asfaltul, magazinele in ale caror vitrine era musai sa te strambi.

La Universitate este Targul de Craciun. Laudat a fi printre cele mai frumoase din tara. Fotografiile facute in acest loc in fapt de seara or fi frumoase, dar targul nu are nimic special – un spatiu ingust plin de casute care vand lucruri neinteresante. Nici nu se compara cu cel de la Sibiu. Cu cele din Berlin nici nu mai vorbesc. Totusi am luat un kurtos kalac foarte bun. El ne-a asigurat energia pentru ceea ce a urmat. Si nu a fost putin.

Un taximetrist rabdator, dar si hraparet (sa fi vazut cum i-au sclipit ochii cand i-am intins banii gresit, cu cata graba i-a bagat in buzunar, de parca ar fi fost salvarea lui din cea mai neagra saracie… pe unii oameni orice castig mic, necinstit ii face mult mai fericiti decat un castig mare, corect) ne-a dus la Biblioteca Nationala.

Sala Apolodor, asa cum am gasit-o noi, este mai mica decat ne-am inchipuit si cu un numar nu prea impresionant de carti. Totusi copiilor le-a placut extrem de tare. Au gasit niste masinute si au inceput sa faca slalom cu ele printre rafturi de carti si bebelusi de un an. Si tot asa au tinut-o patru ore. Ei alergand si eu alergand dupa ei doar doar vor gasi interesanta vreo carte. Pana la urma, cu greu, am descoperit o poveste pe care au considerat-o preferata lor, cu o masinuta de curse rautacioasa si murdara, care, cand a descoperit ce bine este sa ai prieteni si sa te porti frumos, inceput sa se transforme, ajungand pana la urma o stralucitoare masinuta curcubeu.

Sa nu credeti ca le-a ramas vreo urma a moralei acestei povesti. Cum au iesit din sala au luat-o la goana pe holurile Bibliotecii. Biblioteca este o cladire imensa si la parter de abia vezi ce se intampla dintr-o latura in alta. Asa ca masinutele mele pleaca de langa mine precum vantul lasandu-ma incarcata cu cele 120 de sarsanale pe care ar fi trebuit sa le pun pe ei ca sa iesim afara, la frig. Le strig sa se intoarca, nici prin cap nu le trece. Ajung in cealalta parte al cladirii. Cel mare il baga pe cel mic intr-o sala (din fericire cu pereti de sticla) si ii inchide usa. Amandoi tipa ca din gura de sarpe. Peretii preiau zgomotul si il amplifica de ai fi crezut ca tipa in megafon.

Paznicul de la intrare ia statia: „Costele, avem o situatie in corpul B”. Situatia eram noi, desigur. Incerc sa ma grabesc, dar cred ca ma taram ca un melc. Il scot pe cel mic din ‘inchisoare’ si le spun ca sunt suparata pe ei si ca nu ii mai duc la nicio biblioteca pana nu invata sa fie civilizati. Incep sa strige mama si sa planga si tot acest plans se rostogoleste valuri, valuri spargandu-se de peretii inalti de sticla si apoi pravalindu-se asupra tuturor celor aflati inauntru.

Ha! pai daca aici este asa, atunci la acustica de la Ateneu cum va fi? Am sa va spun cand voi afla. Inca nu am curajul.

 

Cuvintele care elibereaza

Pe de-o parte sunt faptele. Pe de alta sunt cuvintele pe care ti le spui despre aceste fapte. Ai crede ca lumea in care te invarti sunt faptele, adica lumea in care traiesti tu si oamenii din jurul tau. Dar de fapt fiecare dintre noi traieste in lumea cuvintelor pe care si le spune despre fapte.

Dar sa iau un caz contret, ca prea suna abstract ce este mai sus:

Am doi copii si amandoi plang destul de mult. Cel mic plange cu buza schimonosita de durere cam o data la 2-3 zile. Cel mare plange cu ochi galesi cam o data pe saptamana. Acestea sunt faptele.

Acum vine ce imi spun eu despre fapte. Nu de mult imi spuneam ca plag din vina mea. Ca nu am facut eu ceva suficient de bine, orice ar fi fost lucrul respectiv: poate ca erau obositi si nu am sesizat suficient de repede, poate ca nu am mai avut energie sa ii distrez, poate ca ar fi trebuit sa ghicesc de ce au nevoie chiar daca ei sustineau ca vor exact contrariul.

Si plansul acesta trecea prin mine ca un pumnal in cautare de vinovat pe care sa il taie. As fi facut orice sa nu il mai aud. Dar el venea incolacit de pe picioarele mele, unde copiii stateau agatati de parca am fi in razboi si ni se prabuseste lumea. De fugit, nu ai unde. De schimbat nu prea ai ce, pentru ca totul este asa cum trebuie.

 

Si apoi vine consultantul acesta in psihologia copilului. Mare vedeta prin America. Parerea mea despre consultanti nu-i prea buna. Despre consultantii in psihologie nici nu mai vorbesc. Si il aud cum ne spune ca nu trebuie impiedicat plansul copiilor. Ba chiar trebuie provocat uneori, atunci cand simtim ca nu ne mai intelegem cu ei. Este cam singura supapa pe care o au fiindca nu au creierul suficient de dezvoltat incat sa isi controleze emotiile si nici nu stiu suficiente cuvinte incat sa isi poata povesti ce se intampla. Si toate acestea se aduna si se aduna, iar la un moment dat trebuie sa se exprime cumva. Si o fac prin plans. Este ceva ce tine de biologie si nu de morala.

Plansul este terapeutic si consolator. Plansul te elibereaza.

Probabil asa cum ma elibereaza pe mine cuvintele, uneori.

 

Un Goe modern

Sa fi avut vreo 45 de ani, poate mai mult. Varsta era neclara pentru ca totul era artificial. Stiti, in stilul vedetelor acelora care nu pot sa imbatraneasca frumos.

Unde a imbatrani frumos inseamna sa te abtii de la a folosi tot felul de chimicale care se vad cu ochiul liber, chiar daca tu nu crezi.

Avea aceasta doamna parul valvoi, pana aproape de mijloc, in suvite care se vroiau blonde, dar era prea evident ca ascundeau fire albe. Fusta era scurta, la o palma sub fund. Ciorapi mati pe picioare sanatoase, cizme pana la genunchi. Ce sa spun, se vedea ca se chinuise. A vrut sa faca lucrurile mai bine decat noi, ceilalti, delasatorii.

Accesoriu la toata aceasta tinuta era o trotineta pe care o cara dupa ea peste tot. Trotineta apartinea unui baietel de vreo 5 ani care o scoatea pe doamna in lupta cu anii din starea ei de confort.

Probabil ca era mama lui. Probabil ca il disperase. Probabil ca o disperase. Iubirea poate face asta. Intr-o ora i-a aranjat caciula pe cap de 30 de ori. Da, o data la 2 minute il intrerupea din joc ca sa i-o puna din nou, mai bine. Pana la urma i-a schimbat-o cu totul. Tot parcul a rasuflat usurat. Pana si paznicul de la intrarea din parc a simtit ca lumea a scapat de o povara.

Baietelul era un erou. Cred ca Thor, desi nu as baga mana in foc. Dadea cu punmul in pamant ca sa apara un cutremur. In jur mai erau vreo 4-5 prichindei. Si ei erau eroi. Un Spiderman. Vreo doi Captain Planet. Si ei erau buni la lupte si aveau puteri nemaivazute. Inevitabil, eroii erau cand prieteni cand dusmani. Doamna cu standarde inalte, nu numai vizuale, ci si morale, a gasit acest lucru inacceptabil.

„Haide, te vei juca cu alti copii, care nu sunt violenti.”

Thor a coborat brusc in lumea noatra. De unde rasese si alergase de ii devenisera obrajii doua mere rosii, acum se plimba incet, prin parc, fara sa se opreasca nicaieri. 10 minute, 20 de minute. Doamna in urma lui, la 2 metri, fara sa ii spuna un cuvant. Stoica.

Nu va speriati, nu mi-a trecut obsesia

Daca obisnuiati sa intrati aici o data pe luna sa vedeti ce a mai facut Radu si luna aceasta nu ati gasit nimic nu va speriati – sunt in continuare o proaspata mama cat se poate de obsedata de propria progenitura. Doar ca bebele a decis ca ar vrea sa povesteasca cu propria voce.

Drept si prin urmare are un spatiu propriu: wonderworld.ro . De urmarit, pentru ca planurile pentru el sunt mari.

Si o poza cu gaza blogosferica

Radu Tudor. The Movie.

Guest-post by Sorin Tudor

Ei, iaca: astazi, Radu a implinit 4 luni (multumesc, multumesc; ceea ce va doresc si voua :)). Ce s-a mai intamplat in tipul asta? Pai, in primul rand, botezul.

De ce „in primul rand” nu-mi dau prea bine seama. Iar little macho, nici atat! Adica: mai intai esti chinuit pentru a fi imbracat trendy&cool. Apoi esti chinuit pentru a fi dus, impreuna cu niste oameni, intr-o biserica.

Ca dupa aia sa fi chinuit iar pentru a fi dezbracat si varat in apa pentru ca un domn – cu barba, cum altfel?! – sa te unga cu ulei prin locurile cele mai neasteptate. In fine, am facut-o si pe asta. Iar daca mai tarziu va avea chef sa afle care e Taina, e liber sa o faca.

Ce sa va spun? Luna acesta Radu a inceput sa rada in hohote. Si a scapat de colici. Si a inceput sa se uite cu mai multa atentie spre lume. Pe scurt, e un intreg spectacol.

Acum, sa fim bine intelesi: nu fac parte dintre aceia care cred ca „implinirea ne-o gasim prin spirit” si alte tampenii de genul asta, numai bune pentru telenovele si carti dedicate „gospodareselor”. Ba, mai mult: fiind o persoana care pretuieste cum se cuvine iesirea la un concert sau vremea petrecuta prin vreun lacas in care se bea bere, realizez, nu fara nostalgii, ca intre timpul de munca si timpul pe care ar trebui sa-l petrec cu Radu, ziua e, intotdeauna, prea scurta. Si, de multe ori, istovitoare.

Cu toate acestea tot ce pot sa spun este ca, atunci cand il vad ca zambeste, nimic altceva nu mai conteaza: nici probleme de job, nici oboseala, nici eventualele suparari. Asa cum, atunci cand plange, orice alt trece pe plan secund, de parca s-ar petrece in alta lume.

Ei, iar acestea fiind spuse, iata ceea ce v-am promis: Radu Tudor. The Movie. De fapt, doar cateva secvente din el. 🙂

Secventa 1: in care Radu se pregateste sa spuna „tata”

Secventa 2: in care lui Radu i se pun intrebari existentiale

Secventa 3: in care Radu este ocupat cu experimente stiintifice

Secventa 4: in care Radu se intreaba cum o duce U. Craiova

Secventa 5: in care Radu s-a prins ce e cu Playboy si cu Iepurasul

Pe luna viitoare! 🙂