Cu ingrijorare observ ca nu am mai dat in ultima vreme – cam de mult, vreo 6 luni, asa – peste un blog care sa ma incante peste masura. Asa cum mi s-a intamplat cand i-am descoperit pe fluture si petreanu pe la care treceam fara nicio asteptare a unui castig.
Adica fara sa ma astept la o informatie utila pentru mine pentru ca lucrez in industria de internet. Si fara sa ma intereseze neaparat subiectele abordate. Doar asa, pentru prospetimea viziunii. Si pentru ‘normalitatea’ de care dadeau dovada.
Ba, chiar mai mult, nici blogurile pe care le citeam inainte cu multa placere nu le mai citesc. Ca si cum, dupa vreo 30 de articole stiu deja ce au de spus. Si nimic din cuvintele cu grija adunate de ei nu ma mai poate impresiona si misca. Odata ce am mancat o ciocolata gata, stiu cum sunt, imi plac de mor, dar nu mai imi trebuie. Experienta este deja avuta.
Iar o astfel de atitudine nu o observ numai la mine. Ci si in jur. Pagina de cafea nu o mai facem in jurul blogurilor de suflet, fiind mult prea obositi sa le tinem si pe ale noastre pe linia de plutire.
Ceea ce in sine este destul de trist. Pentru ca eu nu sunt o foarte mare adepta a informatiilor. Adica in fine, le inghit ca pe un job mai degraba. Si daca m-as putea lipsi de ele cu mare placere as face-o. Si atunci ramane intrebarea careia nu reusesc sa ii dau raspunsul – cum reusesti sa mentii vii blogurile de viziune? Sa te astepti la o permanenta reinterpretare este absurd. Sa speri ca vor fi candva timpuri mai bune cand vei avea mai multa rabdare e pacat. Asa cum a fost pacat si sa lasi cartile ca sa te uiti la tv.
In fine, sunt amarata si ca nu mai pot citi nicio carte de murakami. Dupa ce am citit 3 mi se pare ca le stiu pe toate. Asa ca daca stiti vreun remediu la déjà vu spuneti-mi-l pls.
calator prin oras 
Nu mai e timp deloc, deloc