Nu stiu daca ati lucrat pana acum intr-o redactie – se aude in permanenta tacanitul cumulat a cateva zeci de persoane. Care devine astfel sacadat. Se spun cuvinte. Multe si toate trebuie sa cada in rostul lor.
Te miri cum si cand reusesc. Si primul gand este ca tu nu vei reusi niciodata sa o faci. Tacanitul poate fi inhibator. Pentru ca intr-o astfel de mare trebuie cumva sa iti pui si tu nu numai degetul cel mare. Ci cele doua picioare tropaind hotarate pana cand pamantul se pierde undeva in adancuri. Iar tu vei ajunge sa tacanesti pana la finalul fericit de a produce ceva publicabil.
Cum productia trebuie sa fie constanta, ideile care sa merite sa fie spuse se imputineaza rapid. Nu stiu daca s-a facut vreun studiu dar banuiesc ca avem cam 100 de idei principale si restul sunt variatiuni pe tema. Pana cand ajungi sa realizezi ca un articol pe care l-ai scris astazi este acelasi cu unul scris acum un an. Pana si virgula ai pus-o in acelasi loc.
Si atunci pagina sta asa, alba, fara niciun cuvant suficient de puternic incat sa merite sa o pateze. In jur, taca – taca, se aud buricele degetelor celorlalti. Oare ei cu ce or fi inceput? Ce a nascut o imagine care sa trebuiasca neaparat zugravita. Sau scriu pentru ca deh, e de bun simt daca tot ai ajuns la job?
Dar probabil ca pagina alba nu merita atat respect. Mai ales ca este numai una electronica si atunci multiplicabila la infinit.
calator prin oras 